Viesparul anti-NATO, deranjat de noua Strategie Naţională de Apărare

Strategia Naţională de Apărare 2020-2024 aşteaptă să intre la vot în Parlament. ­Do­cu­mentul asigură continuarea liniilor de politică externă şi de securitate trasate în mandatele lui Traian Băsescu şi în primul mandat al lui Klaus Iohannis şi pune accent pe strângerea relaţiilor cu SUA şi NATO, pe creşterea relevanţei României în Alianţa Nord-Atlantică, pe fundamentarea politicii externe şi a celei de securitate pe „triada de acţiune” UE-SUA-NATO: „Apartenenţa la Uniunea Europeană şi la NATO, precum şi Parteneriatul Strategic cu SUA reprezintă fundamentele politicii externe a României şi traiectoria pe care statul român s-a angajat conştient şi ireversibil” (SNAp 2020-2024, punctul 24).

În documentul actual există însă un element de noutate de importanţă majoră, care a stârnit deja nervozitate în cercurile anti-americane, şi anume tratarea Federaţiei Ruse ca ameninţare la adresa statului, Strategia denunţând oficial comportamentul agresiv al Rusiei şi acţiunile sale de militarizare a regiunii Mării Negre şi cele de tip hibrid: „Atitudinea şi acţiunile Federaţiei Ruse, de încălcare a normelor dreptului internaţional, generează perpetuarea şi extinderea divergenţelor cu unele state occidentale şi NATO, constituind obstacole serioase în identificarea soluţiilor viabile de ­asi­gurare a stabilităţii, predictibilităţii şi securităţii”  (SNAp 2020-2024, punctul 66).

Noua Strategie de Apărare a iritat regimul de la Kremlin. Canalul său oficial de propagandă în limba română menţionează că acest document „trece în prim planul preocupărilor Rusia – nu la capitolul posibil parteneriat, ci la toate formulele de ameninţare” şi îl acuză pe preşedintele Klaus Iohannis că „dizolvă” interesele României „în obsesiile militarist-imperialiste ale NATO”.

Răbufniri anti-NATO se aud, însă, şi în spaţiul public din România. În preambulul intrării la vot în Parlament a Strategiei Naţionale de Apărare 2020-2024 – având în fundal războiul informaţional dus de regimul de la Kremlin, ale cărei reflexe expansioniste sunt evidente, şi protestele din SUA care ameninţă să vulne­rabilizeze ordinea politică occidentală –, fostul premier PSD Adrian Năstase publică pe blogul său un articol despre extinderea NATO prin indu­cerea în eroare a sovieticilor/ruşilor. O acuză voalată faţă de extinderea Alianţei. Dl. Năstase – care îşi arogă eforturile de integrare a României în NATO şi UE – aduce în atenţia publică, înainte deci ca Strategia de Apărare să intre la vot în Parlament, nişte documente de acum 30 de ani, declasificate între timp, care „arată asigurări de securitate împotriva extinderii NATO”, pe care Alianţa le-a încălcat. „Aceste documente arată că numeroşi lideri luau în calcul şi respingeau, la începutul lui 1990 şi chiar în 1991, aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est la NATO, că discuţiile privind Alianţa Nord-Atlantică, în contextul unificării germane, nu se limitau strict la statutul teritoriului est-german şi că, prin urmare, acuzaţiile sovie­ticilor şi ruşilor ulterioare de a fi fost induşi în eroare erau justificate, ele regăsindu-se în memorandumuri şi teleconferinţe ale epocii, la cele mai înalte niveluri”, scrie Adrian Năstase.

Propaganda rusă a fost, cum era de aşteptat, în extaz după acest articol: „Adrian Năstase, demers fulminant: demonstraţia minciunii uriaşe a Occidentului şi NATO!”, titra, la câteva ore după aceea, canalul oficial de propagandă al Kremlinului în limba română. Stranie concordanţa temporală între apariţia acestui articol semnat de un politician care, oficial, îşi arogă eforturile de integrare a României în NATO şi UE şi momentul votării în Parlament a Strategiei Naţionale de Apărare care indică ­Fe­deraţia Rusă ca ameninţare a statului român! Stranie în aparenţă, dacă ne gândim că, totuşi, Adrian Năstase, cel lăudat de propaganda rusă ca fiind „diplomatul şi liderul politic cu cel mai important rol în istoria de după 1990”, este politicianul care, în aprilie 1991, în calitate de ministru de Externe, a parafat, alături de preşedintele de atunci, Ion Iliescu, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS, act care prevedea ca „România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu vor participa la nici un fel de alianţe îndreptate una împotriva celeilalte”. Adică, stipula blocarea aderării României în NATO.

Fostul premier, între timp dublu condamnat pentru fapte de corupţie, nu este singurul care lansează torpile înspre noua Strategie Naţională de Apărare. Sunt mai mulţi care îndeamnă la respingerea ei în Parlament. O retorică anti-NATO, dar cu argumentaţii diferite, este adoptată, în spaţiul public, de foşti sau actuali moguli media, unii trecuţi prin puşcărie pentru fapte de corupţie – desigur, ca „victime ale statului paralel” –, foşti turnători la Securitate, rămaşi, în democraţie, în sfera de influenţă a unor foşti generali de Securitate, generali de armată în rezervă transformaţi în editorialişti ai unor site-uri cu politică editorială anti-occidentală, site-uri închinătoare de ode ultimului şef al Securităţii, dar şi politicieni declaraţi pro-occidentali la care însă adversitatea faţă de preşedintele Klaus Iohahnis e mai puternică decât raţiunea etc.

Nu ar fi prima Strategie Naţională de Apărare nevalidată de Parlament: în situaţia aceasta a fost cea emisă de preşedintele Traian Băsescu în 2010. Atunci era preambulul iraţionalei şi toxicei epoci USL, cu Victor Ponta, Crin Antonescu şi Daniel Constantin vârfuri de lance şi Dan Voiculescu strateg al ei. Era perioada în care se pregătea ceea ce a rămas în istorie ca tentativa de lovitură de stat din 2012. Epoca în care a fost pusă în scenă „marţea neagră”. Anii aplauzelor la scenă deschisă primite de regimul de la Bucureşti din partea Vocii Rusiei, unde Puterea avea chiar colaboratori care înfierau SUA şi UE. Anii intensificării vizitelor de partid şi de stat în China şi ai laudelor la adresa Partidului Comunist Chinez. Perioada în care de la tribuna Parlamentului României a fost îndepărtat drapelul UE, pentru că premierul chinez nu l-a vrut la Forumul China-Europa Centrală şi de Est. Epoca în care perspectivele colaborării strategice româno-chineze erau aplaudate şi încurajate de aceeaşi Voce a Rusiei: „Banii chinezilor merg doar în acele ţări din Europa de Est unde liderii poli­tici sunt decişi să iasă de pe orbita SUA (…) cele 8 – 10 miliarde de euro puse la bătaie de China se traduc prin eliminarea definitivă a influenţei americane, mai ales cea militară şi politică din această zonă (…) Rusia şi China au gândit împreună un vast plan de acţiune în Europa de Est, bazat pe crearea unui «coridor sanitar», alcătuit din câteva state din zona balcanică”.

Ca şi atunci, în presă, în spaţiul public se cunosc vocile anti-occidentale, anti-NATO. Rămâne de văzut cine din Parlamentul României va refuza acum, sub un motiv sau altul, să voteze Strategia Naţională de Apărare, asumându-şi astfel apartenenţa la viesparul anti-NATO, făcând jocurile regimului de la Kremlin care caută, prin orice mijloace, să destabilizeze şi Alianţa Nord-Atlantică, şi UE.

Text publicat în „Puterea a cincea”