Să vă spun o istorioară.
Într-o țară, oamenii erau nefericiți. Erau nefericiți pentru că o duceau greu, pentru că economia trăia din împrumuturi, pentru că nu erau joburi, pentru că plăteau milioane despăgubiri. Dar cel mai mult erau nefericiți pentru că se simțeau umiliți. Țara lor fusese cândva măreață, iar acum ajunsese o rușine. Ei ajunseseră să se simtă o rușine. Erau nefericiți și rușinați că stau cu mâna întinsă la țările mai puternice, țări care se uitau cu dispreț la ei.
Furia lor creștea în fiecare zi, cu fiecare nouă umilință îndurată. Cum nu credeau că au o vinovăție pentru situația în care ajunseseră, ei au început să dea vina pe celelalte țări. Ei ar fi fost o națiune măreață și ar fi fost în fruntea națiunilor puternice, pe locul ce li se cuvenea, dacă nu ar fi fost această conspirație între celelalte țări. Și ura lor pentru celelalte țări creștea.
Și nu numai că ei credeau că alte țări sunt vinovate, ci credeau că acele țări reușeau să îi domine pentru că existau în interior trădători. Acei trădători ai națiunii erau adevărații vinovați. Și oamenii din acea țară au început să creadă că doar o revoluție radicală poate să răstoarne lucrurile și să le redea demnitatea și locul cuvenit.
Și au apărut imediat două partide care le promiteau oamenilor această revoluție. Unul susținea o revoluție de clasă și spunea că vinovații sunt cei bogați, care au acumulat prea mult capital și că acest capital ar trebui împărțit egal. Ceilalți susțineau că vinovați sunt cei care nu au sânge pur și care întinează națiunea.
Cele două revoluții se urau de moarte una pe alta, dar ambele urau și mai de moarte sistemul existent.
Când sistemul lovea în una din revoluții, cealaltă aplauda, apoi când sistemul o lovea pe cealaltă, aplaudau primii. Și ambele revoluții făceau tot ce se poate ca să distrugă sistemul, susținute de tot mai mulți oameni care au început să creadă că sistemul politic la putere stă în calea fericirii lor.
Au urmat ani de criză și instabilitate politică. Economia s-a prăbușit de tot, oamenii au devenit din ce în ce mai furioși.
A doua revoluție, susținută de partea mai conservatoare și mai revanșardă a sistemului, a reușit să ajungă la putere. În aplauzele unora. Imediat ce a ajuns la putere, revoluția a doua a lichidat-o pe prima. În aplauzele oamenilor. Apoi a lichidat sau supus ce mai rămăsese din sistemul care o adusese la putere. În aplauzele oamenilor.
Apoi a început să facă ce a promis. A lichidat trădătorii, a readus gloria apusă, ba chiar a adus mai multă glorie decât avusese acea țară vreodată. Unii oameni nu erau totuși fericiți, pentru că au fost uciși, dar asta nu era important. Totul se făcea pentru un bine comun măreț.
Povestea se poate opri aici. E doar o ficțiune. Dacă aș continua povestea, sfârșitul nu ar fi unul bun, iar oamenii au nevoie de povești care se termină frumos. Fără de care nu ar mai exista revoluții. Și cine nu vrea o revoluție?
