Alexandru PRIPON
Există oameni care vor orice este bun și frumos în această lume. Care consideră că merită să-și aroge nu doar dreptul de proprietate (trăim într-un soi de capitalism, deci nu ne sperie ideea), ci și… paternitatea. Indiferent de ceea ce doresc să obțină, trăiesc cu impresia că li se cuvine. Conform acelui principiu comunist (numai atunci și doar în privința aceea valabil) potrivit căruia bunurile și valorile câtorva sunt posesiuni comune, așezate la grămadă și menite oricui, ca la autoservire. Cam la asta m-am gândit atunci când am remarcat că destui oameni de litere, necăjiți, se plâng în zadar la adresa „împrumuturilor” repetate, stranii, din opera lor. Altfel spus, se împăunează câte unii (și nu autorii, desigur) cu idei, cuvinte ori alte împliniri trudnice, însușindu-și laude și drepturi, fără nicio tresărire.
Până la un punct, nevralgic, nimic nou sub soare. Unii muncesc, alții profită: capitalismul pe care l-am menționat mai sus, între paranteze. Doar că lucrurile devin puțin mai dureros-complicate atunci când însăși strădania unei persoane este nu doar trecută sub tăcere, ci și amplasată sub numele altcuiva. Însă totul este în mișcare, toate circulă – se nasc, există și dispar – în această lume bine construită, apoi aberant răscroită, de noi.
Cărțile circulă, spunea un prieten. Împrumuți și iei cu împrumut, oferi spre citire și primești pentru a citi, totul este normal. Mai normal, uneori, decât să-ți îndeși în bibliotecă zeci de volume, care te interesează ori nu, doar de dragul numărului, nu al realei consistențe. Încă mai am pe raft câteva cărți primite de la prieteni și rămase nereturnate. Le-aș da înapoi, cu mii de scuze, proprietarilor de drept, dar ne despart prea mulți kilometri și prea mulți ani, așa că le recitesc, uneori, cu plăcere și minunate aduceri aminte. De asemenea, sunt destule cărți ajunse în bibliotecile amicilor, cu aceeași soartă și, sper, același efect.
Ideile circulă, știm cu toții. Schițe sumare sau proiecte complicate, sclipiri de moment sau lumini călăuzitoare peste vremuri, ideile sunt molipsitoare, își completează și își depășesc menirea, transcend generații sau apun, cuminți, insignifiante, după câteva măsuri superficiale de timp. Sinceri să fim, cu toții ducem mai departe ideile altora, chiar fără a recunoaște, Năzuințele nu poartă semnătură nici nu necesită vreun contract. Și mă gândesc că, în mare măsură, prin ele ne supraviețuiește spiritul, după ce plecăm, în rațiunea de a fi a celor care vor urma.
Expresiile circulă. Am remarcat acest lucru încă din copilărie, când preluam cuvinte bine legate sau chiar fraze meșteșugite și le utilizam până la tocire, fie și schimbându-le sensul, uneori, doar de dragul aspectului lor și cu mândria celui care vorbește la fel ca părinții, bunicii, prietenii, profesorii… La fel ca multe persoane importante. Iar acest împrumut mă făcea, cumva, să devin și eu important. Uneori, observ reminiscențe din acele vremuri în exprimarea mea de astăzi. Alteori, descopăr că am mai preluat un mic, nevinovat clișeu. Și mă bucur atunci le pot atribui până și vorbelor un înțeles aparte și o formă, redeșteptând în amintire chipuri, locuri sau momente.
Oamenii circulă. Și nu este neapărat un truism. Pe parcursul vieții, hălăduim din zare în zare, cu scop recreativ, în interes de serviciu ori în căutarea unui mai bine discutabil, lăsăm în urmă persoane apropiate și colțișoare de rai (sau opusul), mergem către (alt)cineva și îmbrățișăm (alt)ceva, cu hotărârea tremurată a celui care își croiește propriul destin. Ne apropriem prietenii altora de o viață și ne abandonăm în uitare amici dragi. Oamenii circulă și nimic nu izbutește să îi lege, cu adevărat, de anumite coordonate, altele decât cele sufletești.
Opera noastră, însă, nu circulă în mod real. Călătorește, poate, de la persoană la persoană, capătă, în contact cu alte rațiuni, diferite înțelesuri (și așa este normal!), își modifică aspectul și consistența, însă rămâne a noastră. E o binecuvântare – semnăm sub ea, nu? – și un blestem – îi purtăm povara, plătim toată viața, ba chiar și ulterior, pentru eventualele stângăcii sau erori. Dar să cedăm paternitatea copilului nostru intelectual, asta nu…
Desigur, același capitalism menționat mai sus (singurul, deocamdată, compatibil cu democrația, după cum istoria ne-a demonstrat) îngăduie autori amatori, profesioniști, însă și „ghost writers”. Iar aceștia din urmă, conform definiției, scriu cărți, discursuri sau articole atribuite, oficial, altcuiva. Rămân în umbră, vânzând (simplu) spațiul destinat numelui situat în josul operei. Ilegal? Nu, nici pomeneală. Imoral? Nu este nici locul, nici momentul să discutăm despre asta. Profitabil? Nu mă pricep.
Date fiind cele de mai sus, mai ales cele expuse, succint, în ultimul paragraf, mă gândesc că o persoană ocolită de harul auctoricesc poate apela, într-o ultimă și costisitoare instanță, la serviciile unui profesionist dispus să-și cedeze drepturile intelectuale. Însă gestul celui care își însușește realizările cuiva (plagiază), voit, flagrant, este jignitor și exasperant. Îmi amintește de bătrânul din poveștile bunicii: era vizitat mereu de ginerele său, care lua cu împrumut diverse unelte, fără a le mai returna. Apoi, în diverse împrejurări, (mai) tânărul se lăuda celor din jur cu instrumentele deținute, pozând în gospodar desăvârșit. După o vreme, pățit și prevenit, bătrânul și-a întâmpinat ginerele zâmbind binevoitor, i-a adus unealta solicitată, apoi l-a întrebat: „De asta îți trebuie?”. La răspunsul pozitiv, a adăugat doar atât: „De asta să-ți cumperi!” și a plecat calm, aparent nici vesel, nici supărat.
Munca fizică și cea intelectuală sunt sacrosancte. Însușirea acestora și așezarea propriului nume dedesubt este furt. Mai mult decât atât, nimeni nu trebuie să se simtă obligat spre excelență (ori spre simplă performanță) într-un domeniu, așadar gestul de a jefui pe cineva de rezultatele strădaniei sale este stupid și, teoretic, inutil. Practic, însă, un jurnalist, un scriitor ș.a. care își descoperă creațiile publicate, chiar și online, chiar și puțintel modificate, sub alt nume ar percepe totul mult mai acut. Apare dezamăgirea, obida, mânia… Parcă ți-ai dori să-l întâlnești pe fur, să-i arăți lucrarea plagiată și să-i spui, bătrânește: „De asta vrei? De asta să creezi!”. Ori „De asta să-ți cumperi!”. Sau orice alte cuvinte care, în aceste vremuri cețoase, nu cred să aibă mare valoare practică…
