Pe numele din buletin Tudor Georgescu, cunoscut în lumea boemă a literaturii române ca Ahoe, Tudor George s-a născut la data de 3 februarie 1928 în comuna Ulmeni, județul Călărași și a fost un poet și traducător român. După alte surse, Ahoe s-a născut la data de 12 februarie 1926. A fost absolventul Liceului „Marele Voievod Mihai” și a Facultății de Științe Juridico – Administrative (1949), ambele din București.
Adolescența a petrecut-o în cartierul Grivița, îndrăgostindu-se de rugby, sport pe care l-a practicat, ulterior devenind antrenor la Locomotiva Grivița Roșie și apoi cronicar sportiv și de arte plastice. Scrie versuri încă din școala primară. Face parte din boema generației sale, boema singaporeană, alături de Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Teodor Pâcă, Florin Pucă, Dumitru Țepeneag, George Astaloșș.a. De ce boema singaporeană? Pe la mijlocul deceniului șase al secolului trecut exista în Piața Rosetti din București, în buricul Capitalei, o cârciumă frecventată de mulți scriitori care nu o duceau prea bine cu banii, tineri actori ai Teatrului Național sau pictori la fel de „avuți”, încropită la subsol în locul unei foste bucătării. Aceasta se numea „Singapore”. Mai târziu a fost rebotezată „Peștera”. Astăzi, în acel loc este un magazin de înrămări foto, însă poveștile savuroase au rămas consemnate de „eroii” acelor vremuri. Mai era o boemă, a elitelor cu multă„dare de mână” care frecventa localuri cu ștaif precum Capșa, Café Corso sau Oteteleșanu. Aici, la Singapore, prețurile erau modice: o votcă mare costa 2 lei, un rom mare 1,80 lei, o halbă de bere 1,70 lei, iar un litru de vin era 6 – 8 lei. Când intra în cârciumă, Tudor George îi saluta pe cei prezenți: „Vă salut din vechea Troie: Ahoe! Și înc-o dată că e voie: Ahoe!”.
Scriitorul Ion Lazu a reușit să-i facă un portret, destul de reușit, poetului: „Om de pahar, îndrăgind boema, s-a făcut faimos prin viața de noapte, la cârciuma Singapore din Piața Rosetti, dar intra haiducește în orice altă speluncă de cartier, sub imboldul clipei, mereu combatant, mereu comunicativ, bon-viveur, jucând roluri pe rând, cu nonșalanță, recitând la nesfârșit din sine și din clasici, spre bucuria convivilor. Sau abordând, după caz, temele de strictă specialitate ale literaturii și artei…”.
Tot timpul a scris versuri și a tradus din creațiile unor poeți maghiari, italieni, letoni, englezi sau ruși. Editorial a debutat în anul 1957 cu volumul „Legenda cerbului”. Din acel moment a mai publicat 29 de cărți de poezie, de literatură pentru copii și 9 cărți de traduceri. Vizitele la cârciuma din Piața Rosetti nu au trecut nebăgate în seamă. A scris și publicat volumul „Balade singaporene” (1970), iar în anul 2003 i-a apărut post-mortem „Jurnal singaporean”.
Tudor George a fost și un excelent baladist și sonetist, pasiunea pentru sonet a fost concretizată în volumele „Cartea sonetului 1” (1987) și „Cartea sonetului 2” (1990). A fost distins în două rânduri cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (1979) și cu Premiul Organizației de Pionieri (1980). Despre poezia sa au scris, printre alții: D. Cristea, Alexandru Piru, N. Baltag, Gh. Grigurcu, Lucian Raicu, Alex Ștefănescu.
După o viață atât de agitatăși zbuciumată starea sa de sănătate s-a șubrezit ireversibil și la data de 12 ianuarie 1992 se stinge din viață, la București. În cinstea sa a fost instituit Premiul de literatură sportivă „Tudor George”. Pe fațada blocului în care a locuit între anii 1980 – 1992 de pe Strada Polonă, nr. 115, scara A, a fost instalată o placă memorială a scriitorului.
În ciuda unei viețiîn care viciul băuturii l-a acaparat, Tudor George rămâne un poet important al literaturii române, nu atât prin întinderea operei sale, cât mai ales prin calitatea ei, o calitate care, din păcate, s-a pierdut la unii dintre versificatorii contemporani. Unii dintre poeții celei mai noi generații sunt mai mult boemi decât poeți, iar laudele dintre ei pe rețelele de socializare sunt dovada decăderii acestei forme de literatură. De acolo, din ceruri, marii boemi ai literaturii române ar zâmbi „cel mult ironic”. Ce ar putea grăi Eminescu, Creangă, Labiș, Ion Nicolescu și gruparea singaporeană despre epigonii zilelor noastre? Îmi este teamă să mă gândesc.
Generația singaporeană
(fragmente)
În hruba noastră– zisă „Singapore”–
O navă eșuată-n bulevard –
Ne-am petrecut, damnați, atâtea ore
Cu pâlnia lui Bachus pe stindard!
Eram convivii acelui naufragiu
În așteptarea nu știu cărui ceas,
Când – dincolo de-al anilor ravagiu –
Să mai salvăm splendori – câte-au rămas…
…………………………
Iar votca pură– seva cristalină–
Când o săltai în slăvi – de nici n-o vezi –
și căreia-i ziceam „streptomicină”,
Ne amintea mai purele zăpezi.
De secărica galbină, desigur,
Ziceam că soare palid și plebeu
Ca tristul grâu ce tremură sub friguri
Cu lumânări de ceară și de seu…
………
A fost un timp cu-alcooluri caligrame
Printr-un Tahiti ori Apollinaire…
Printr-un Gaugain – eliberat de drame,
Eliberat din iadul temnicer…
Pe-acel Satan livresc din colțul minții
Noi l-am cinstit, i-am dat și lui un țoi,
A stat cu noi, și-a cheltuit ca prinții
Și s-a-mbătat alături cu noi…
…………………………
A fost un timp de sunet, de culoare
Și de profundități și de volum
Și un protest vital că nu se moare
În voia orișicui și orișicum!
C-aveam un drept – cât viața ne-a fost partea,
Fără să vrem alege-o cum vrem noi! –
Avem un drept ca să ne-alegem moartea
Și iadul vieții mele – alege-l voi!
Sub scutul lui Hercule
Orgolii sterpe mintea nu-mi devoră,
Nici port blazon de sumbre evocări:
Cu șerpi, grifoni, spăimoase-ntruchipări,
Cu crini funești, perversa mandragoră!
Aspir la o heraldică majoră–
Monumental înscrisă peste zări:
Acest portal celest de suple bări,
Sub care îmi petrec sportiva oră!
Fereastra-n cer, menită să m-absoarbă!
Pe stadion se-nalță uriaș
– Gigantă treaptă-n astre –
suplul Haș
Înscris pe-azur și mătăsoasa iarbă–
Un Haș suprem cât scutul lui Hercule!
Mă leagă de-acest semn,
isprăvi destule!
Nebun
Zmintitul una știe, una face:
De intrigă e bun, câr-mâr cu șoapta –
Stând tronului d-a stânga, or d-a dreapta,
C-un gând sașiu reflecă-ncolo-ncoace!
Pe nebunia lui stă-n slavă treapta
Și-a Domnului și-a Doamnei, făr-de pace,
Pe cât le-ațâță-n vrajba lui, tenace,
Cu încrucișate spade, veșnic, fapta!
Sub soliflamul dalb sau doliul negru
Nebunul pătimaș e-un sol integru!
Cu ochiul streșinit din zare-n zare,
Nu poți să nu bănui
d-unde, când, răsare!
El poate sta, ca un pumnal, la pândă,
Cu tragicul destin cobind osândă!
Strigoi îndărătnic
Astă seară– nu! – n-am să mor!
Am să mor – dacă vreți – mâine seară!
Voi dansa, voi dansa-ntr-un picior,
Așa, d-al dracului – da stea polară!
Am să plec!
Am să plec!
Binișor! bi-niii-șor!
Nu mă-mbrânciți în șuturi pe scară!
Fiți blânzi!
Foarte blânzi!
Foarte blânzi, domnilor
Am o fractură în zona lombară!
Chemați, mai bine, un taxi, ceva,
Un soi de vehicul, chiar
Ursa-Mare,
O ambulanță rotită-n stea:
Stelaru m-așteaptă!
Așa-i, mă,
Stelare?
Am să vă las!
Nu acum – vă implor!
Discret am s-apun – discret! – domnilor!
„Ah, de-aș fi fost o poartă grea, de forje, / Cu lacăte și răsucite chei; / Dar eu fui titirezul Tudor George, / De strajă-n vânt și-n pragul cârciumei…” – regretul disimulat al pitorescului Ahoe de a nu fi creat o operă greu penetrabilă, în linia lirismului abstract mult uzitat în epocă, și de a se fi lăsat absorbit de sonurile baladești ale boemei bahice.