Astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, preaslăvitul ostaș al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Este numit și „Purtătorul de biruință”, pentru că a purtat biruința asupra diavolului și a păgânilor, răbdând cu vitejie toate, pentru dragostea lui Hristos; el este cinstit în Biserica Ortodoxă printre cei mai mari sfinți martiri. El este și patron al oștirii încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare.
Când plecau la luptă, ostașii purtau steagul cu icoana Sfântului Gheorghe și se întorceau totdeauna biruitori din războaie. Se mai păstrează din acea vreme două steaguri originale ale lui Ștefan cel Mare, cu icoana Sfântului Gheorghe pe ele, lucrate cu fir de aur, care l-au însoțit pe domn în luptă. Unul se află la Muzeul Militar din București și altul se păstrează la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, fiind donat de marele voievod, ctitorul ei.
În anul 1488, Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit în nordul Moldovei vestita Mănăstire Voroneț, cu hramul Sfântul Gheorghe.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (Sângiorz, Sânjorz, Sân-Giorgiu, Sân-Georz) este recunoscut în popor ca fiind cel care a ucis balaurul. Acesta este motivul pentru care în popor se crede că el este luptător împotriva tuturor spiritelor malefice.
Credința generală în România este că, scrie Muzeul Național al Țăranului Român pe pagina de socializare citând din „Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016)”, a lui Romulus Antonescu , „Sfântul Gheorghe este capul primăverii și, ca atare, înverzitorul întregii naturi și semănătorul tuturor semințelor, iar Sân-Medru este sfârșitul toamnei și deci culegătorul și strângătorul tuturor roadelor; unul stă la capătul primăverii și, când aude orăcăit de broaște, întinde mâna și ia cheile, date de Dumnezeu, din mâna lui Sân-Medru, închide iarna cu o cheie și cu cealaltă dă drumul la primăvară; același lucru îl face și Sân-Medru, când toate păsările au plecat, nu se mai vede pui de broască pe afară și vântul începe să bată tare și rece, întinde mâna și tremurând ia cheile din mâna lui Sân-Giorgiu și cu una închide vremea bună și cu alta deschide iarna, care se potopește peste lume; ei poartă aceste chei la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din ușile vremii și să se joace cu vremea cum i-o place; dar Sân-Giorgiu nu este doar înverzitorul naturii, ci și stârpitorul balaurilor, adică al acelor ființe prin care sunt personificate iazurile, mlaștinile, mocirlele și orice altă umezeală stătută.
Sângiorzul deschide anul pastoral; începutul anului pastoral este, de fapt, o perioadă de timp marcată de mai multe sărbători – Sângiorzul vacilor, Alesul, Sâmbra oilor, Marcul boilor, Armindenul, Ispasul, când se efectuează activități economice și practici rituale precise; după perioada de împerechere, toamna, și cea de gestație, iarna, puii majorității animalelor domestice sunt fătați primăvara, prinzând astfel sezonul cald și hrană din abundență, intrând fortificați în anotimpul friguros.
În noaptea de Sângiorz, se păzesc comorile, fiindcă se crede că acum „joacă” banii care sunt îngropați în pământ. Fetele obișnuiesc, în noaptea dinspre Sfântul Gheorghe, să privească în cofa cu apă, ca să-și vadă ursitul, iar, dacă zăresc vreun chip de flăcău atunci cred că acela le va fi soțul și că se vor căsători în acel an; există datina ca fetele să se spele pe față cu rouă luată de pe un câmp curat, ca să fie frumoase și atrăgătoare”.
