duminică, 07 martie 2021

INTERVIU | Impresionanta poveste de viață a buzoianului Ștefan Stănescu, „maestrul Lyrei”

• „Episcopul Antim s-a enervat, a replicat că nu-mi mai dă nimic și mi-a solicitat să dau înapoi banii primiți ca bursă în timpul seminarului”

Cotidianul OPINIA vă propune câteva interviuri cu buzoieni de marcă, interviuri grupate de publicistul Ionel Stănuță în volumul „Clipa de Sinceritate”, publicat recent. Primul interviu pe care vi-l propunem este, de fapt, un fragment din cel cu celebrul Ștefan Stănescu, fondatorul și dirijorul Corului Lyra, un cor care are peste 45 de ani de existență, fiind numit de străini „cel mai convingător ambasador al poporului român”. (C.I.)

– Domnule profesor Ștefan Stănescu, ne cunoaștem de mai bine de 40 de ani, dar niciodată n-am avut suficient timp să stăm pe îndelete de vorbă, să-mi povestiți viața dumneavoastră și despre Corul „Lyra”. Vă mulțumesc că ați găsit acum răgaz pentru acest dialog, în iunie 2020, o perioadă nu prea fericită din viața românilor. Aș începe însă discuția noastră cu o întrebare puțin anecdotică: strada pe care locuiți are o denumire… optimistă, să-i spun, fiind botezată de autorități „Prosperității”. Așadar, v-a ajutat la ceva faptul că locuiți aici, ați prosperat în această perioadă?

– Frumoasă întrebare. Noi locuim aici din 1981. Până atunci stăteam cu chirie și mă săturasem să mă mut de colo-colo după doar câteva luni. Am venit pe această stradă, am văzut căsuța, care nu era finalizată, dar ne-a plăcut și… așa am ajuns aici. Venind pe această stradă, Dumnezeu ne-a ajutat și am prosperat de la an la an. Strada nu este prea lungă, are doar vreo 20 de case. Aici locuiesc mai mulți cetățeni de etnie romă, lăutari de elită, cu care mă înțeleg extraordinar. Când au auzit că sunt profesor de muzică, veneau la mine cu cei mici, să-i testez, să vadă dacă au aptitudini muzicale. Ne respectăm unii pe alții și asta cred că este foarte bine. Cam asta-i situația pe strada Prosperității.

 „Tatăl meu, preotul Macovei Stănescu, era mare iubitor de muzică”

– Domnule profesor, când spui Lyra, spui Ștefan Stănescu, și invers. Ca să ajungi să conduci un asemenea cor, care a cutreierat Europa în lung și-n lat, concertând în aproape 30 de țări, îți trebuie o cultură muzicală de excepție, un profesionalism de înaltă clasă, ca să nu mai spun de calitățile psihologice. Dumneavoastră cum ați reușit să înglobați toate aceste calități? Cum ați ajuns la statutul de dirijor?

– Este o poveste mai lungă asta. În privința pregătirii mele muzicale am avut un sprijin extraordinar de mare din partea familiei. Tatăl meu, preotul Macovei Stănescu, era mare iubitor de muzică, foarte bun cunoscător al acesteia, nu numai în ce privește istoria ei, ci și în mod practic. Cânta dumnezeiește la vioară, la flaut, solfegia la perfecție. Organiza grupuri corale, a făcut chiar o orchestră populară în comuna Blăjani, unde își avea parohia. Deci, începând de aici a pornit totul. Uneori mă punea chiar pe mine să dirijez, la serbări, mica formație alcătuită la nivelul școlii. Apoi, după absolvirea școlii elementare, în urma unui examen deosebit de riguros, am devenit elevul Seminarului Teologic din Buzău, instituție unde muzica se bucura de o atenție deosebită, atât din partea profesorilor, a preoților, dar în mod deosebit din partea elevilor, a colegilor mei. După absolvirea instituției amintite, a celor cinci ani de studii, am hotărât să mă duc la Conservatorul de Muzică din București, să dau admitere.

– Ați vorbit prea frumos despre rolul familiei în inițierea dumneavoastră muzicală, al școlii… Dar satul, cum era el atunci?

– Nimic nu poate fi mai frumos decât locul unde te-ai născut, unde ai alergat pe dealuri și văi, unde ai crescut. Noi aveam casa părintească în cel mai înalt punct, Corneanca, din acea zonă, unde peisajul era extraordinar. Totul în jur era deosebit. La poalele dealului erau livezile, apoi urmau viile, iar mai sus dădeai de pășuni cu o floră de o frumusețe aparte. De multe ori, tatăl meu îmi vorbea de zona noastră, asemănând-o cu Dobrogea, cu munții acesteia. Mai mult decât atât, avea convingerea că aici fusese cetatea dacică Ramidava. De ce spunea dumnealui acest lucru? Pentru că aici găsise multe obiecte cu specific arheologic: amfore, monede, alte obiecte de o vechime impresionantă, pe care ulterior le-a dus la muzeu. A făcut cunoscut că în punctul respectiv au fost descoperite întâmplător o serie de vestigii ale trecutului, așa că s-a deplasat acolo o echipă de arheologi de la Iași. Tata le-a spus: „Dacă vreți să descoperiți ceva, săpați aici!”, și le-a indicat locul de unde el ridicase piesele amintite. Ei au făcut altfel, săpând mai jos cu 200-300 de metri. Au găsit și acolo niște morminte, podoabe, alte lucruri valoroase. Dar unde le-a recomandat tatăl meu, n-au săpat. Până a murit, a zis tatăl meu: „Aici a fost Ramidava!”. Și mai avea un argument în susținerea ideilor lui. Ducându-se la o cunoș­tință, a văzut o grămadă de cioburi de ceramică veche. Gazdele i-au spus că le adună fiul lor de pe câmp, când se duce cu caprele la păscut. A luat copilul, ceramica veche și s-au dus la Muzeul de la Buzău. Numai că după aceea nu s-a mai întâmplat nimic. Cercetări sau ceva de genul acesta. Cam astea sunt cuvintele pe care le pot spune despre satul meu, pe care îl iubesc și acum la fel ca în vremea tinereții. Am păstrat casa părintească, pe care am refăcut-o, dar a rămas același loc primitor, luminos, ca în vremea părinților mei, ei fiind gazde bune, ospitaliere pentru mulți musafiri.

Cum a ajuns dirijor după admiterea la Teologie

– Să revenim la intenția de a ajunge la Conservator. În ce an se întâmpla asta?

– Am absolvit Seminarul în 1957 și am plecat să mă înscriu pentru admitere. Nu m-au primit, pentru că nu se echivalau studiile cu cele medii din învățământul de stat, deși noi făcuserăm cinci ani, iar dincolo se făceau doar trei. Era al doilea eșec nemeritat pe care-l sufeream. Înainte de a mă înscrie la Seminarul Teologic, tata m-a luat de mână și am mers la Liceul Pedagogic, tot pentru admitere. Ne-am întâlnit însă cu un prieten de-al lui care, aflând de intenția noastră, ne-a spus: „Nu te duce, că nu ți-l înscrie nimeni pe fiul tău”. Era perioada aceea când, pe motive politice, mulți copii, cei de preoți, din familii înstărite, ai celor considerați chiaburi, nu aveau voie la niciun liceu de cultură generală, la nicio școală profesională. Nicăieri. Directive de la Răsărit, ce puteam noi face?

– Ce ați făcut în aceste condiții?

– Am susținut admiterea la Facultatea de Teologie, unde am reușit. Norocul meu a fost că am dat aici, la Catedra de Muzică, de un mare maestru, Nicolae Lungu, căruia îi sunt și astăzi recunoscător pentru tot ce a făcut în ceea ce mă privește. La o lună după începerea cursurilor, pe platoul facultății au fost adunați toți studenții și ne-a întrebat pe rând: „Cine a fost dirijor la…?”. Era vorba de seminariile din județe. Și ne-a pus să dirijăm o piesă lucrată de dânsul. La un moment-dat, vine și mă atinge peste picior, probabil să fiu atent la ce spune: „~sta va fi dirijorul vostru!”. Vă dați seama ce emoții am simțit, să-mi facă mie, marele, uriașul dirijor și marele psiholog Nicolae Lungu o asemenea apreciere? Ce se mai întâmpla aici, la Facultatea de Teologie? Făcea maestrul Nicolae Lungu niște formații corale formidabile, cu o putere de transmitere a mesajului ce nu am mai întâlnit în altă parte, nici la Conservator. Mai mult decât atât, față de mine se purta ca un părinte, într-o zi spunându-mi chiar că ar vrea să iau lucrarea de absolvire la „muzică”, adică să fie îndrumătorul meu. Era altă onoare pe care mi-o făcea acest mare profesionist. Mai mult decât atât, când am văzut că acest mare muzician are încredere în mine, m-am gândit cum să progresez mai bine, mai repede. Așa că m-am înscris la Școala Populară de Arte de pe Strada Cuza Vodă, reușind la examenul de admitere. Erau aici profesori de la Conservator, dar și de la Școala Militară de Muzică. (…)

„Tatăl meu a mers personal la Preasfințitul Antim și a intervenit”

– Și ați putut face față celor două categorii de cursuri?

– De făcut, făceam față, mai ales că și la Școala Populară de Arte aveam niște profesori de mare ținută profesională și cu un caracter deosebit, care predau și la Conservator: Teodor Oancea – la Teorie-Solfegii, maestrul Giugaru – la Muzică Instrumentală, domnul Iliuț – la Istoria Muzicii. Dar la noi era o severitate mai aparte, care ținea de prezența la cursuri, nu prea puteai lipsi. Norocul mare a venit însă pentru mine într-o zi, când m-a căutat la biblioteca facultății, unde mă aflam, secretarul instituției… „Domnule student, mi-a spus, aș vrea să discutăm ceva…”. Eu m-am pierdut, pur și simplu, gândindu-mă că mă dau afară pentru că mă duceam la cursurile de la Școala Populară de Arte. Când a văzut că m-am schimbat la față, secretarul facultății m-a calmat: „Stai liniștit… Nu-i nimic de rău, e de bine. Uite, maestrul Giugaru mi-a spus să te duci la ora… că aveți spectacol cu orchestra…”. Vă imaginați ce a fost în sufletul meu, când am auzit acele cuvinte. Am încercat apoi să aflu legătura dintre maestrul Giugaru și persoana care îmi adusese plăcuta veste. „Am fost colegi la Curtea Casei Regale”, mi-a transmis secretarul Facultății de Teologie. Ulterior, lucrurile s-au mai așezat, s-au mai calmat, relațiile au devenit altele, mai ales că maestrul Giugaru mi-a zis: „De câte ori ai nevoie să pleci undeva, te duci la dânșii și le spui că ești chemat de mine”.

– Ce a urmat după acest „cec în alb” primit vizavi de comportarea dumneavoastră ireproșabilă?

– În 1961 am absolvit Facultatea de Teologie, dar am mai stat un an în București, pentru că trebuia să termin și Școala Populară de Artă. Pe la jumătatea acestui an, mă invită la Facultatea de Teologie maestrul Nicolae Lungu, care îmi propune să devin asistent la Catedra de Muzică. Consultându-mă cu tatăl meu în legătură cu propunerea făcută, care mă onora din toate punctele de vedere, acesta îmi spune: „Băi, este foarte bine, dar să știi că mori de foame cu profesia asta a ta de la facultate. Mai bine ia-ți o parohie și pe urmă vom vedea”. Nu trece însă prea mult timp de la oferta amintită, că primesc altele, la absolvirea, cu diplomă, a Școlii Populare de Arte. Cei de aici m-au întrebat dacă sunt dispus să predau muzică instrumentală la București, Buzău, Sinaia, Ploiești. Sau unde doresc eu.

– Cum a fost întâlnirea cu Episcopul Antim?

– Consecvent sfatului dat de tatăl meu, am încercat să primesc o parohie. Prima oară când m-am dus la dânsul, n-a avut timp să stea de vorbă cu mine. A doua oară mi-a spus inițial că nu are ce parohie să-mi dea, apoi m-a îndrumat să mă duc la Coita, un cătun din comuna Bisoca. De fiecare dată când mă duceam acasă după aceste întâlniri, le spuneam părinților mei: „Nu mă mai fac preot!”. Tatăl meu a mers personal la Preasfințitul și a intervenit, reamintindu-i acestuia că am fost băiat bun, cu bursă în timpul studiilor, că mă cunoștea… M-a chemat apoi dânsul, întrebându-mă sec: „Te-ai hotărât?”. I-am spus că vreau o parohie mai acătării, nu la Coita. Apoi m-am referit la oferta de la Școala Populară de Arte. S-a enervat, a replicat că nu-mi mai dă nimic… Convins că am pe deplin dreptate în ceea ce solicit, am cerut binecuvântare să-mi ridic diploma de la Facultatea de Teologie. S-a ajuns la alte discuții, până la urmă solicitându-mi să dau înapoi banii primiți ca bursă în timpul seminarului. Noroc cu secretarul Episcopiei, care era un om înțelept, un om de cultură. Dânsul m-a pus să scriu ce trebuia în cererea pe care am formulat-o atunci. Cam așa s-a încheiat cu preoția mea. Eu mi-am dorit acest lucru, dar nu în orice condiții, așa că am renunțat.

Obligat să facă din nou liceul pentru a fi admis la Conservator

– A urmat o nouă încercare de înscriere la Conservator?

– Exact. Era în anul 1962. Mi-am luat diplomele primite și, optimist, m-am dus la Conservator, să mă înscriu la examen. Nici vorbă! Nu m-au primit. însă rectorul mi-a spus: „Dragă, dacă vrei să fii studentul nostru, fă-ți liceul…”. „Maestre, i-am replicat, să mai fac patru ani?”. „Altfel nu se poate. Trebuie să ai liceul de cultură generală”. Decepționat, descurajat, dar nu învins, m-am zbătut, am dat diferențe, am făcut școala cerută de ei și în anul 1967 am dat examenul de bacalaureat, după care am intrat la Conservator.

– Era ca un vis împlinit această realizare?

– Desigur. Chiar dacă pe acest drum am întâlnit tot felul de obstacole, acum mă consideram învingător. Și am învins absolvind această prestigioasă instituție, ajutat și îndrumat de dascăli, de muzicieni și compozitori de un înalt profesionalism, cum ar fi profesorii Victor Giuleanu, Dragoș Alexandrescu, Victor Iusceanu și Teodor Oancea – de la Catedra de Teorie–Solfegii, Alexandru Pașcanu–Armonie, Vinicius Grefiens–Citire partituri, Marin Constantin, Ioan D. Vicol și Constantin Romaș­canu–Dirijat, Viorel Cosma–Istoria Muzicii, Myriam Marbe–Contrapunct și Emilia Comișel–Folclor.

– Între cei enumerați de dumneavoastră se numără și maestrul Marin Constantin. Ce fel de om era dirijorul Corului Madrigal, absolvent al Liceului Pedagogic din Buzău?

Maestrul Marin Constantin era un om extraordinar, un muzician desă­vârșit. A fost însă și foarte exigent în ce privește punctualitatea și, tot la fel, în privința realizării artistice. Era, de asemenea, un mare psiholog. Nu degeaba Madrigalul, formația condusă de Marin Constantin, era apreciată în toată Europa. Îmi mai reamintesc cu mare plăcere de ziua în care au fost prezenți la Buzău Marin Constantin și Ioan D. Vicol, cu ocazia sărbătoririi promoției din care ei făceau parte, la Liceul Pedagogic. Le-am prezentat atunci un spectacol inedit, la care au participat Corul de Cameră „Gaudeamus” și orchestra de mandoline.

1 COMENTARIU

  1. O plecăciune de recunoștință pentru profesorul nostru! Suntem onorați ca i-am fost elevi!
    Sănătate și viață lungă, Domnule Profesor!

Comments are closed.

loading...
error: Content is protected !!