Genovel-Florentin FRĂȚILĂ

Am început de ceva vreme să scriu impresiile lăsate de călătoria de la sfârșitul lunii martie a.c. în orașul Edineț. Ceea ce părea inițial un simplu reportaj s-a transformat, pe parcurs, în articolul de față, care, spre final, a căpătat o turnură neașteptată, surprinzătoare chiar și pentru mine!

Eroul de la marginea țării

Motto:
„Datoria înțelepților este să domolească nerăbdarea vitejilor,
datoria vitejilor este să răscolească încetineala înțelepților”
Grigore Vieru

În răstimpul în care așterneam impresiile de călătorie, am urmărit pagina de Facebook a primarului Constantin Cojocaru. Am fost surprins să descopăr că, printre detalii administrative, proiecte europene și multe alte activități, își publica și poeziile.

Le-am citit, la început curios, apoi le-am recitit cu atenția cu care începi să descoperi un om. Din acel moment, multe dintre gesturile sale aparent mărunte din timpul vizitei noastre au căpătat un alt sens: felul firesc în care discuta cu oamenii, lipsa ostentației, respectul pentru educație, preocuparea pentru identitatea culturală și admirația aproape afectivă pentru figura lui Alexandru cel Bun.

Am „disecat” peste 30 de poezii scrise și postate de Constantin Cojocaru de la sfârșitul lunii martie până după jumătatea lunii mai, grupate sub titlul generic „GÂNDURI… GÂNDURI… ALTFEL…”. Acestea explorează teme variate, de la administrație și critici sociale, până la reflecții filosofice despre viață, moarte și încredere. Am descoperit astfel că sub haina oficială a edilului bate inima unui vizionar care nu se teme de vulnerabilitate.

Cu ochi de haijin, am încercat să descifrez din poeme esența a trei perspective existențiale, dar inseparabile: Omul, Poetul și … Primarul!

Omul

Din textele poeziilor se conturează portretul unui om direct, lucid și profund pragmatic, dar în același timp sensibil la ideea de onoare și responsabilitate. Un om care disprețuiește impostura, zgomotul și comoditatea morală, dar care prețuiește caracterul mai mult decât succesul. El nu caută perfecțiunea, asumându-și deplin tot ceea ce face. E un om care pare să fi înțeles că adevărata putere nu stă în agresivitate, ci în stăpânirea de sine și în discreția elegantă.

În multe poeme se simte oboseala unui suflet care a văzut destule trădări, dar care încă își păstrează credința în oameni și își asumă trecerea prin lume ca un legământ de a fi „lut din același lut cu ceilalți”.

Poetul

Versurile lui Constantin Cojocaru decantează un adevăr brut, cu miros de asfalt, de praf, de administrație și de luptă interioară, dar și cu izul unei singurătăți asumate. Prin această filosofie practică a existenței imprimă poeziilor o vigoare aparte. El nu scrie ca să impresioneze și nu idealizează lumea. O privește lucid, cu realismul celui obligat zilnic să transforme vorbele în fapte, fără să-și piardă însă compasiunea. În aceste rânduri apare constant admirația pentru omul imperfect care construiește, își asumă greșeala, luptă și merge înainte. Autorul scrie despre tăcere ca despre o formă superioară a forței psihice, iar despre demnitate ca despre ultima redută a omului modern. Tocmai de aceea, multe dintre poemele sale au densitatea unor reflecții al căror ecou continuă mult timp după ce au fost citite.

Primarul

Din acest grupaj de poezii se vede limpede că nu conduce din orgoliu, ci din convingerea că omul trebuie să lase ceva construit în urmă. Pentru el, comunitatea a devenit o formă de destin personal, nefiind nici pe departe o abstracțiune electorală. Versurile sale despre „spectatorii de pe margine” demască sterilitatea celor care judecă permanent de pe tușă, amintindu-ne cât de ușor este să critici și cât de greu este să construiești ceva real. Printre rânduri clocotește uneori o revoltă discretă a administratorului obligat să își asume riscuri și să suporte atacurile celor care nu au clădit niciodată nimic.

Din această perspectivă, primarul devine un arhitect care măsoară progresul dincolo de asfalt, întrebându-se mereu unde se află sufletul comunității. El își asumă cu fermitate deciziile în fața personajelor mărunte, știind, cu înțelepciunea omului trecut prin încercări, că nu se aruncă cu pietre decât în pomul încărcat cu roade.

Poezia sa este o exprimare concretă a propriei filosofii de viață, fiindcă omul, poetul și primarul sunt una și aceeași persoană. El nu are sensibilitatea fragilă a unui visător, ci puterea interioară a unui creator obligat să trăiască în mijlocul conflictelor, al deciziilor și al tensiunilor unei comunități complicate. Astfel, poetul oferă primarului profunzime și înțelegere, în timp ce primarul oferă poetului o muză ancorată direct în arena realității. De aceea, în Edineț administrația nu mi s-a părut rece și tehnocratică. În spatele proiectelor europene, al infrastructurii și al tuturor strategiilor vizionare de aici se simte, caldă și vie, o prezență profund umană și culturală.

Într-o epocă în care politica este dominată de interese meschine, superficialitate și conflict permanent, întâlnirea cu un asemenea lider a căpătat valoarea unei revelații: descoperirea unui personaj rar. Cunoscându-l prin prisma versurilor sale, am realizat că acest om a parcurs în mod sigur cele trei etape ale Căii Armoniei din universul TEINO KOR: Cunoașterea (de sine), Iubirea (de semeni) și Înțelepciunea.

Astfel, granița dintre literatură și realitate s-a topit într-un mod neașteptat, iar cele patru personaje ale cărții mele s-au întrupat luxsonant într-un singur OM: Constantin Cojocaru. Eroii mei din TEINO KOR au coborât, parcă, dintre paginile romanului și au început să construiască, în lumea reală, ceea ce eu doar îndrăznisem să visez:

• Pe Poetul de Mov l-am regăsit în profunzimea meditațiilor „GÂNDURI… GÂNDURI… ALTFEL…”, acolo unde cuvintele, vibrând de un autentic patriotism și iubire de semeni, devin pavăză împotriva „zgomotului arid” al prezentului;
• Sandu (istoricul Alexandru Măciucă) s-a revelat prin grija neobosită și respectul pentru vestigiile trecutului, prin devotamentul față de memoria neamului, dar mai ales printr-o modestie autentică, dublată de un bun-simț care nu se afișează, ci se simte;
• Asemănarea cu dr. Corneliu Popescu poartă o valență strict personală și poate trezi, în percepția comună, anumite conotații delicate. Cu toate acestea, în cadrul unei discuții restrânse, omul Constantin Cojocaru și-a asumat-o cu o sinceritate dezarmantă, demonstrându-mi că adevărații lideri nu fug nici din fața propriilor slăbiciuni, nici de umbrele lor interioare;
• Pe Giani, ca alter ego al autorului, l-am regăsit în capacitatea aproape haijinică a poetului-primar de a esențializa realitatea și de a descoperi „Taina Inimii” acolo unde, pentru alții, există doar administrație, proceduri și birocrație.

Tocmai de aceea, la final am lăsat ceea ce poate fi considerată cea mai amplă materializare a acestei viziuni în plan social: Constantin Cojocaru a înființat și este co-președinte al Ligii Orașelor și Comunelor (LOC). Această construcție politică s-a născut ca o autentică mișcare politico-socială a liderilor locali, nefiind un partid tradițional.

În esență, LOC este proiecția politică a „FLORII VIEȚII”, o rețea de energii comunitare care oglindește fidel manifestul doctrinar dezbătut în TEINO KOR, fundamentată pe aceeași convingere că reconstrucția și salvarea unei țări nu vin prin strategii impuse abstract de la centru, ci pornesc organic de jos în sus, prin forța faptelor reale:

„Lupta începe de aici, de la nivel de comunitate. De la bază spre vârf!”

LOC este dovada supremă că liderul de la Edineț nu este doar un simplu edil gospodar, ci un autentic constructor de sistem.

Cu un asemenea proiect politic vizionar și curajos, oare această rețea de energii comunitare nu ar putea traversa Prutul? Înființarea unui partid omolog al mișcării LOC în România, după modelul testat cu succes în Republica Moldova, ar putea deschide calea unei uniri administrative, născută organic de la firul ierbii.

Acest scenariu ar putea reaprinde o flacără pe care istoria a mai văzut-o și nu ar fi deloc fantezist să ne imaginăm un parcurs în care un lider capabil să unească energiile comunităților dintre Prut și Nistru ar putea deveni, într-o zi, expresia politică firească a ambelor maluri ale Prutului. O reeditare, în cheie modernă, a miracolului din 1859 înfăptuit de Alexandru Ioan Cuza.

Pentru ca acest cerc istoric și simbolic să se poată închide, mai lipsește un singur detaliu juridic: cetățenia română pentru Constantin Cojocaru. Un act formal care ar consfinți, dincolo de birocrație, ceea ce sufletul și faptele sale au demonstrat deja.

Această realitate profundă a conexiunii noastre sufletești nu poate fi clătinată de nicio conjunctură politică sau culturală trecătoare. O demonstrează inclusiv recentul episod de la Eurovision, manifestat la scară națională: în timp ce verdictul oficial a oferit reprezentantei României un punctaj aproape simbolic, publicul din Republica Moldova a reacționat instinctiv și firesc, acordând punctajul maxim. Încă o dovadă că, dincolo de calculele reci și de deciziile luate în laboratoare administrative, inima comunității continuă să bată la unison!