Publicistul Dumitru Buțoi, la Buzău: Fără poezie cred că lumea de astăzi ar fi mai săracă, mai tristă cu un zâmbet

Roxelana RADU

Încă nu s-au stins ecourile decernării premiilor la Concursul de creație literară „Eminescu, un vis în așteptare”, aflat la cea de-a patra ediție. Evenimentul a avut loc pe 28 mai curent, la Centrul muzeal „Iazul Morilor” Buzău. Organizat în fiecare an de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România în parteneriat cu Asociația Cultural-Umanitară „Luceafărul de Vest” Timișoara, concursul reunește jurnaliști, scriitori și poeți din toată țara, cu dragoste pentru cuvântul scris și pentru Geniul pustiu al poeziei românești.

De fiecare dată, creațiile literare ale acestora își găsesc loc în paginile Antologiei „Eminescu, un vis în așteptare”, de care se ocupă chiar organizatorul concursului, domnul Dumitru Buțoi, coordonatorul Filialei Timiș a UZPR și președintele Asociației menționate. Ca și în anul precedent, și de data aceasta domnul Dumitru Buțoi s-a deplasat la Buzău pentru a decerna o parte din premiile obținute la concurs, cu precădere participanților din zona de sud-est a țării și împrejurimi. Cu această ocazie au fost prezentate atât Antologia „Eminescu, un vis în așteptare”, cât și volumul de versuri „Licențiat în iubire”, apărut în 2025 sub semnătura auctorială a aceluiași Dumitru Buțoi. Pentru cititori, redau un fragment dintr-un interviu acordat de autor nu demult, care ne spune povestea volumului „Licențiat în iubire”.

„Istoria acestei cărți <Licențiat în iubire> începe de prin luna august 2025, când m-am gândit să–i fac o surpriză frumoasă soției mele, în noiembrie, când a împlinit 65 de ani și 45 de ani de la căsătorie. Sunt numai poeme de iubire, 75 la număr, câți ani aveam eu. Este o carte scrisă din prea plinul iubirii pentru ființa dragă și iubită. O carte care reprezintă un fel de <remember> sentimental al unui destin de 45 de ani, fascinant, în durere dar și în iubire. În durere pentru că numai eu știu ce-am pătimit 20–25 de ani cu ființa iubită care a făcut un transplant renal, în 2004, la Cluj. Dar înainte de acesta, vreo patru–cinci ani a făcut dializă la Spitalul Județean, de două ori pe săptămână. Eu plecam la serviciu dimineața la ora șase, iar la șase și un sfert venea salvarea și o lua și revenea după-amiaza. A fost o fată puternică, dar acum două luni a decedat la Spitalul Județean. Cartea am lansat-o în noiembrie 2025, iar în 17 ianuarie 2026, cu prilejul Zilei Naționale, în sala de ședințe a Consiliului Județean Timiș, unde a fost și soția, am prezentat-o scriitorilor și jurnaliștilor din Filiala <Mihai Eminescu>, al cărei președinte sunt. După înmormântarea soției, am revenit cu o ediție adăugită cu 15 pagini în care am publicat un album de familie și vreo 10 -12 poeme scrise în memoria ei. Este a 20-a carte. N-am scris-o pentru gloria mea ci, pur și simplu, pentru triumful iubirii asupra morții”, spune autorul.

Pe parcursul a două ore, domnul Dumitru Buțoi a prezentat volumele și a răspuns întrebărilor publicului prezent în sală. Câteva luări de cuvânt au pus în lumină activitatea jurnalistică și literară a invitatului. Despre cărțile domniei sale au vorbit Nicolae Mușat (Buzău), Ecaterina Chifu (Râmnicu Sărat), prof. dr. Eugen Marius Constantinescu (Buzău), Aurora Ionescu (Buzău), Flory Frățilă (Râmnicu Sărat). Momentele artistice susținute de interpretele de muzică populară Laura Constantin, Bianca Săpunaru și Bianca Tudor au completat ineditul evenimentului.

După prezentarea celor două volume și festivitatea de decernare a premiilor, Dumitru Buțoi a avut amabilitatea de a-mi răspunde la câteva întrebări.

Reporter: Afirmați nu demult, într-un interviu apărut la UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, n.r.) că încă mai puteți da unora de gândit privind disponibilitatea dumneavoastră de a crea, de a mișca lumea – în sens frumos, desigur. Cu ce lucruri frumoase mai intenționați să mișcați lumea anul acesta, domnule Buțoi?

Dumitru Buțoi: Lumea este în continuă mișcare, indiferent de sensul în care se mișcă și cu atât mai important este beneficiul și cine sunt beneficiarii acestor mișcări. Pentru că paradoxal unii se mișcă în sens contrar, nu știu dacă aceasta este menirea lor, eu vreau doar ca prin tot ceea ce fac să mișc lumea s-o eliberez cumva prin fascinația cuvântului, din îndelungata contemplare a acestui timp căruia îi suntem prizonieri, unii mai mult sau mai puțin conștienți. Omenirea se mișcă și există prin noi – creatorii de bunuri spirituale, prin forța cuvântului scris ori rostit și nu prin cuvântul forței. Și eu sunt un om în mișcare, sunt incomod, fac prea multe și deranjează pentru că prin profesia mea și condiția umană, am fost nevoit să gândesc mai repede decât au putut vorbi unii sau alții.

Rep: „Licențiat în iubire”, „Nichita și îngerul de rouă” și Antologia „Eminescu, un vis în așteptare” sunt volumele publicate în 2025. Ce surprize ne pregătiți pentru anul acesta?

D.B.: Așa este. Am fost inspirat ca la împlinirea celor trei sferturi de veac de viață, pentru că eu m-am născut la o sută după nașterea lui Eminescu, și destinul meu a fost unul clandestin, să scriu aceste cărți pentru a-mi ilumina biblioteca personală și a mai limpezi apele și conștiința celor ce-L mai pomenesc pe Eminescu, din când în când și doar ca sarcină de serviciu. Eminescu e un cântec / Ce răsună peste zare / Este taina din descântec / Vis frumos în așteptare / Și surâsu’-nfiorat al copilului din pântec! Pe Nichita Stănescu l-am cunoscut pe străzile orașului Ploiești, pe vremea când eram elev. Niciodată nu m-am gândit că voi avea șansa să scriu despre îngerul blond, despre minunea care a deschis drumul spre poezia modernă. Surpriza, dacă sunt „Licențiat în iubire” acum când trăiesc încercarea unui timp nemilos care mi-a răpit mireasa din visurile mele, de ce n-aș fi „Licențiat și în (ne)moarte” titlul volumului in memoriam, ce va vedea în curând lumina tiparului. Sper să rămână un proiect pentru îmblânzirea singurătății.

Rep: În interviul de la începutul antologiei, spuneți că sunteți învățat să deschideți, nu să închideți. Ce drumuri/proiecte mai deschideți anul acesta?

D.B.: Ca trăitor în ambele epoci, înainte și după Revoluția din 1989, muncitor petrolist fiind vreo 15 ani, am bătut la multe porți și portițe, greu accesibile, dar am învățat multe din această practică, pentru că am avut un tupeu bine susținut de argumente, și cu părere de rău nici astăzi nu este mai bine. După ce am ajuns „șef”, aveam biroul într-o baracă undeva în imensitatea Câmpiei Banatului, înconjurat de sonde și de alte instalații tehnologice. N-am avut niciodată lacăt sau cheie, ușa era permanent deschisă. Am fost și voi rămâne un rebel, eu am făcut în viață tot ceea mi-a fost refuzat și dacă am ajuns ceea ce sunt astăzi înseamnă că am făcut bine, am conștiința împăcată că sunt un om de utilitate publică. De astfel și revistele de cultură „Luceafărul de Vest” și „VIP Seniori” Timișoara, editate de Asociația Cultural Umanitară „Luceafărul de Vest” sunt tot ca niște porți deschise spre noi orizonturi, celor marginalizați ca și mine și ignorați în tentativa de a-și promova creațiile literar-artistice. Voi continua proiectul de suflet „Eminescu, un vis în așteptare” un concurs cultural-jurnalistic internațional sub egida UZPR, ediția a cincea, mediatizat pe site-ul UZPR, unde iubitorii de Eminescu pot găsi Regulamentul de participare. Având în vedere că publicațiile print au devenit tot mai costisitoare, încercăm și noi să ne adaptăm noilor tehnologii media și am demarat construcția unui site propriu al filialei „Mihai Eminescu”, prin care să comunicăm în timp și la timp cu lumea.

Rep: Credeți că poezia mai poate schimba ceva în lumea de astăzi sau este doar o formă de refugiu?

D.B.: Fără poezie cred că lumea de astăzi ar fi mai săracă, mai tristă cu un zâmbet. Poezia este puntea de lacrimi ce ne unește cu Dumnezeu. Prin poezie putem comunica și înțelege cu toți poeții și popoarele lumii. Este și nu este un refugiu, depinde de starea de spirit a societății în care trăim, depinde de contextul în care noi creatorii reușim sau nu să ne conectăm la aceeași emoție colectivă a evoluției omului cotidian. Da, poezia poate adăuga un strop de fericire lumii prin mesajul său realist, prin fascinația cuvântului.

Rep: Care sunt autorii care v-au influențat stilul sau v-au deschis apetitul pentru literatură?

D.B.: În 1974, eram elev la seral, Liceul real din comuna Periam, județul Timiș, am avut un profesor de Limba română ieșit din tiparele cotidianului, era spaima liceului, pentru mine era o plăcere, abia așteptam să vină la oră. Avea o viziune filosofică a tot ceea însemna predarea unei lecții. Marcel Turcu, un poet „excentric,” dar cu un suflet frumos și generos. Pot spune că el mi-a deschis apetitul pentru literatură prin prezentarea inedită a operelor marilor clasici Eminescu, Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu și mai recent Lucian Avramescu, un poet remarcabil, dar trecut în (ne)uitare, prahoveanul meu pe care l-am cunoscut prin anii 1980, când eram colaborator permanent la Scînteia Tineretului.

Rep: Cui datoraţi devenirea dumneavoastră ca poet?

D.B.: În 1976, am devenit membru al cenaclului literar „Ana Blandiana” din comuna Variaș, județul Timiș, cu legitimația numărul 6. De aici am început să deslușesc tainele poeziei și să intru în circuitul cultural, așa cum se întâmpla la timpul respectiv. Acest cenaclu a dat poeți, jurnaliști de notorietate în arealul Banatului și nu numai. Tiberiu Arăzan, Nicolae Roșianu, Ivo Muncean, Vlada Barzin, Doru Arăzan, Neboișa Rosici, Valerică Vieriu, Ilie și Cornelia Gheran și alții.

Rep: Pentru cine mai scriu astăzi cei care luptă cu arma ideilor şi a cuvintelor, încercând să salveze cultura?

D.B.: Sincer să fiu mi-e greu să vă răspund la această întrebare, dar îmi dau și eu cu părerea ca tot românul, noi ca ostași ai cuvântului scris ori rostit luptăm de cum ne așezăm la masa de scris cu gândul că vom sensibiliza pe cineva care să înțeleagă strigătul nostru, dar și cei care sunt investiți și plătiți de noi pentru a salva nu numai cultura dar și celelalte domenii ale vieții în care supraviețuim. „Cultura izvorăște din popor și aparține poporului”! Eu nu scriu nici pentru azi nici pentru mâine, scriu pentru ziua de ieri, pentru că doar ieri va rămâne istorie în care sper să rămân și eu ca o frumoasă amintire.

Rep: Un mesaj de final pentru cititori?

D.B.: Ca jurnalist de rând, vă dau o știre. Ca deținător al Marelui Premiu ediția 2020 a Festivalului de poezie „Lucian Blaga” Sebeș-Alba, am în lucru o trilogie, „Poetul și Sfânta Treime” Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Nichita Stănescu. Doar evenimentul nefericit din februarie mi-a limitat entuziasmul de a-l prezenta în premieră în deschiderea festivalului Lucian Blaga de la Sebeș-Alba, mai 2026. Sper să o pot face anul viitor. Cititorii să nu uite că fără cultură, care este hrana noastră spirituală, adormim cu tâmpla rezemată de noapte și flămânzi. Fără cultură suntem captivi în mediocritate și mediocritatea ne ucide și speranța de a visa frumos. Cultura ne identifică și ne reprezintă ca națiune în corul lumii de popoare.