FOTO / Mihaela Roxana Boboc, poeta care și-a făcut debutul în OPINIA, primită în Uniunea Scriitorilor

Buzoianca Mihaela Roxana Boboc a intrat, recent, în marea familie a scriitorilor din România, adică în Uniunea Scriitorilor. Născută pe 19 mai 1982, la Buzău, „din părinți veniți din fabuloasa lume a Vălenilor de Munte”, cum spunea regretatul scriitor Marin Ifrim, scrie o poezie autentică, pentru care acesta și-ar pune și sufletul mărturie. Iată ce confesiune a făcut Marin Ifrim
într-una din cronicile sale despre poezia Mihaelei Boboc: „Poezia sa are un formidabil echilibru între viață și moarte, între bun și rău, între performanță și infinitul nul. E o chestiune de destin. Nu am explicații convingătoare. Pur și simplu admir și îmi plac oamenii care îmi confirmă că poezia, măcar aceasta, trebuie trăită cu viață cu tot. Până la capăt. Dacă aș putea da vreun <certificat> de autenticitate, pentru poezia Mihaelei Roxana Boboc, mi-aș pune sufletul pe semnătură…”.

De altfel, acest mare scriitor buzoian, Marin Ifrim, a fost și cel care a făcut-o cunoscută buzoienilor pe Mihaela Boboc, văzând încă de la bun început în ea scânteia unui talent literar. De aceea, debutul literar al Mihaelei Boboc s-a produs, ne mărturisește acesta, în paginile  ziarului OPINIA, pagină pe care la vremea aceea o coordona scriitorul Marin Ifrim. „Spovedania Oaselor”, „Terapia ploii de chihlimbar” și „Iubește-l, Anya”, cele mai recente cărți ale sale și cele mai bune, spune autoarea, au fost depuse pentru candidatura sa la Uniunea Scriitorilor din România. Toate sunt volume premiate la diferite concursuri literare din țară și despre ele au fost scrise cronici apreciative, care îi fac cinste și care au convins-o că merită să continue.

Despre „Spovedania oaselor” (editura Grinta, 2017), Marin Ifrim consemna în prefața ei, de volum Câștigător al Premiului pentru volum la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (septembrie 2017) și al Premiului „Lazăr Băciucu” la Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” (octombrie 2017): „Pare cam ciudat să scrii poezii despre oase, chiar și sub costumul universal al metaforei. Culmea, să fii și femeie în deplinătatea cuvântului scris! Kaput! Mihaela Roxana Boboc e, dincolo de versurile sale matematic-sentimentale, o ființă de o inteligență intimidantă. Ca să nu mai vorbesc despre intuițiile sale aproape telepatice. Lejeritatea cu care scrie e un semn de belșug auster, bine dozat, precis conturat într-o lirică proprie, liberă, fără false prejudecăți (…) Mihaela Roxana Boboc, în clipa de față, este una dintre cele mai reprezentative poete contemporane. Nu insist, pentru că aș fi nevoit să apelez la contraste și să ajung până la pioniera Ana Blandiana. Și de-acolo mai departe”.

În ceea ce privește „Terapia ploii de chihlimbar”, un alt volum  câștigător, de data aceasta  în 2018,  al premiului pentru manuscris la Concursul Național „Mihai Eminescu” de la Oravița, editura Mitteleuropa, 2019, un alt scriitor buzoian, Tudor Cicu consemna: „În poemele poetei buzoiene Mihaela Roxana Boboc, cititorul trăiește emoții diversificate, inexprimabile, ca pe un tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles, prin trecerea tuturor simțurilor în altă fire. Fiindcă poezia ei, <dă peste cap cuvintele, tabuurile… dresând cuvintele cu o putere semantică> (din prefața lui Marin Ifrim), iar prin amprenta ei tulburător de expresivă poezia este confesiv/reflexivă, psihologică și fluentă ca o <rapsodie a simțurilor>, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman și acea spaimă a rostirii până la capăt ce se-ncuibă în spectacolul vieții. Dar e un spectacol cu un proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce întuneric îndepărtat, ca în clarobscurul rembrandtian. Fiecare purtăm, în grade diferite, evident, vibrațiile unui suflet care tulbură totul în jurul lui, pentru a ne susține elanul înspre alte lumi și alte veșnicii căutate în cuvânt. Nuanțele sensibilității tuturor acestor viscoliri ale poeziei sunt influențate și de mobilitatea sufletească a poetei, de o doză de romantism și de căutare în labirintul realității a eului după care sapă în cuvânt ființa celei care scrie, dar cunoscând în anotimpul trăirilor sale, tot atâtea rostogoliri și atâtea victorii”.

În cel de-al treilea volum de versuri al Mihaelei Roxana Boboc, „Iubește-l, Anya”, apărută la editura Neuma în 2021, scriitorul Horia Gârbea constată că autoarea își contrazice numele întrucât aceasta consideră că a atins maturitatea lirică. „Ea își inventează un alter-ego, delicata și sensibila Anya. Poeta de acum dă sfaturi ipostazei sale juvenile din perspectiva unor experiențe bogate, deși traumatizante. Scriind, ea aruncă maci printre șine de tren, iar aceștia încolțesc și cresc. În jurul metaforei iubirii rezistente la mediul ostil se construiește o carte valoroasă și coerentă, demnă de atenția cititorilor”, consemna Horia Gârbea, pe coperta a IV-a a volumului.

Despre operele sale literare au scris, în presa literară și în presa cotidiană numeroși critici literari și scriitori, membri sau nemembri ai Uniunii Scriitorilor din România, și îi amintim aici pe Gela Enea, Flavia Adam, Valeria Manta Tăicuțu, Tudor Cicu, Mihaela Meravei, Marin Ifrim, Ionel Necula, Ion Roșioru, Marius Chelaru, Ottilia Ardeleanu etc.

Mihaela Roxana Boboc mărturisește că a început să scrie după decesul tatălui său, în 2009, ca o formă de terapie. Și-a descoperit pasiunea de a scrie și de atunci și până acum a parcurs un drum lung literar. Are în portofoliu șapte volume individuale de poezie, la care se adaugă două volume în colaborare cu scriitorul Tudor Cicu, membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Dobrogea, unul de poezie (2015)  și un roman  (2016). Poeta scrie și proză scurtă, din care  nu a publicat încă.

„Nu cred în cuvinte magice. Cred că poezia vine atunci când ești dispus să o primești. Uneori dă năvală peste tine, alteori te ia de mână ușor, ca un prieten de nădejde. Plânge cu tine, râde cu tine, nu te lasă să respiri decât după ce ai scris tot. Și recitind, te întrebi: sunt eu acesta care scrie? Răspunsul este tot un semn de întrebare. Nu am scris un singur vers în stare de fericire. Totul este o expresie a durerii, o formă de terapie care mă ține pe linia de plutire. Nu am nicio explicație pentru modul în care se naște poezia. Vine atunci când ceva în mine dă pe afară. Unii plâng, eu scriu.

Se spune că este nevoie de singurătate în procesul scrierii. De detașare, de abandon, de lipsa elementelor care te-ar putea distrage. Cred că este vorba mai degrabă de interiorizare. Am descoperit că pot scrie în mijlocul a zece oameni vorbind în același timp. Condiția este una singură: să te lași locuit de ea. Față în față, o singură respirație. Să iei oglinda și să te poți privi, fără ură, fără critică, fără judecată.

Aș adăuga: cu recunoștință. Dar până acolo mai este drum de mers, cale de cine știe câți ani și poezie…”, mărturisește poeta Mihaela Boboc.

Citește AICI poezii de Mihaela Boboc