Toamna se numără morții

Ca într-un film de groa­ză trăim fiecare oră, a fiecărei zile, în care Româ­nia își numără morții. De aproximativ zece zile a început tot acest coșmar al valului IV, care pare că nu a ajuns încă la apogeu, după cum ne informează autoritățile cu atribuții în domeniu.

Se discută zilnic despre vaccinare și despre res­tricții, dar pe acest fond de instabilitate politică este foarte greu să ne redresăm din această adevarată ca­­tas­trofă în care pier zilnic sute de români. Este nevoie de restricții, este nevoie de o serie de măsuri care trebuie luate urgent în această situație disperată, dar cine să le ia? Cine să își asume?

În Parlament se resping guverne, se vehiculează coaliții, propuneri de premier… consultări… În rest, au acționat haotic cu toții.

Președintele apare rar pe post în ,,peroada” asta. Ne spune, în limbajul de lemn caracteristic, că se pregătește să se gândească să ia în discuție niște măsuri, timp în care oamenii mor cu sutele în fiecare zi. PNL și USR ce credibilitate mai au când îi disprețuiește o țară în­treagă pentru ce s-a întâm­plat? Ar trebui să dea socoteală pentru morți, ar trebui să răspundă penal pentru perioada asta! Res­tricțiile care vor urma vor fi acceptate cu ostilitate de către populație, pentru că oamenii nu mai au încredere în politicieni din oricare partid ar face ei parte.

Privesc neputincioși la emisiunile de știri cu mintea chinuită de între­bări. Masca de protecție este sau nu este conformă? Vaccinul este sau nu singura lor șansă la viață și la libertate? Salvarea vine la timp sau ajunge prea târziu? Și îi va duce unde, la care spital? Accesul este permis sau nu la locul de muncă fără certificat verde?

De când a început acest ultim val, spitalele se simt sufocate de numărul mare de pacienți cu COVID-19, fără locuri la terapie intensivă, iar personalul me­dical este în prag de epuizare fizică și psihică. Pacienții care reușesc să iasă în viață de pe porțile spitalelor declară că au fost în iad.

Familiile îndoliate stau cu capul plecat și își plâng morții, apoi aleargă după firmele specializate în servicii de pompe funebre care se zbat să facă față mor­ților. Restul populației trăiește. Trăiește cu spaima că mâine pot fi ei în situații dramatice. Pier familii în­tregi, piere zâmbetul și se reinstalează panica. Bătrânii aduși de spate par adevărate statui umblătoare. Cu fața acoperită și ochelarii aburiți, aproape că nici nu mai văd pe unde să pășească. Înainte se mai opreau să schimbe o vorbă cu doamna de la chioșc, cu vecina ori vecinul, așa, de dragul conversației, dar acum se feresc și de umbra lor, de teamă că le-ar putea transmite virusul ucigaș, așa că trec unii pe lângă alții plecându-și privirile și mormăind un salut mai mult ca pentru sine. Doar când ajung în fața bisericii, mâinile lor muncite, zbâr­cite de muncă și de bătrâ­nețe, se împreunează a rugăciune, apoi fac semnul crucii. Se roagă cu voce tare ca să-i audă Dumnezeu… Și am așa un feeling că nu se roagă pentru ei, ci pentru copii și nepoți, că sunt tineri și trebuie să trăiască.