miercuri, 02 decembrie 2020

Șlefuitorii de cuvinte/ Medalion literar – Nora Iuga

Nora Iuga estre o poetă, romancieră și traducătoare din germană și suedeză, de origine română. Este pseudonimul Eleonorei Almosnino. S-a născut la București la data de 4 ianuarie 1931. Este soția poetului George Almosnino (decedat în 24 noiembrie 1994) și mama balerinului Tiberiu Almosnino.

S-a născut și a crescut într-o familie de intelectuali: mama balerină, iar tatăl solist instrumentist, la vioară, la Filarmonică. Vacanțele, când era mică, le petrecea în casa bunicilor dinspre tată și în Germania, Belgia și Olanda, urmându-și părinții în turnee. Bunicii din partea tatălui erau bănățeni din Lugoj. Bunica era pe jumătate româncă și pe jumătate sârboaică, iar bunicul era maghiar.

A urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, specializarea germanistică, unde și-a luat licența (1953). Printre profesori i-a avut pe Tudor Vianu și George Călinescu. A lucrat ca profesoară, bibliografă, redactor și ziaristă, la ziare de limba germană. Din anul 2000 deține funcții de conducere în Uniunea Scriitorilor.

Într-un interviu acordat agenției Agerpres mărturisea că nu a dorit să devină scriitoare. Pe ea a atras-o scena, în principal baletul, însă mama ei nu a lăsat-o. A dat examen la teatru, dacă nu a mers cu baletul, și a picat cu succes. Cel care a „trântit-o” a fost Radu Beligan. Din juriu a mai făcut parte și Clody Berthola. De cărți s-a apropiat în casa bunicilor și de la InstitutulCatolic Ursuline din Sibiu unde a învățat timp de patru ani, perioadă în care tatăl său a fost detașat la filarmonica din oraș.Aici, din clasa a doua, a început să scrie versuri. L-a ascultat pe tatăl său cântând la vioară și muzica a început să se transforme în cuvinte. A debutat editorial în anul 1968 cu volumul de versuri „Vina nu e a mea”. De la debut a mai publicat încă 15 volume de versuri, 12 volume de proză, peste 31 de volume de traduceri, 11 volume de interviuri și antologii. Din anul 1971 este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Din momentul debutului, Nora Iuga a primit numeroase și prestigioase premii. Amintesc doar câteva: Premiul Uniunii Scriitorilor (1980 pentru versuri; 1994 și 2000 pentru proză; 1998 pentru traducere), Premiul revistei „Cuvântul” (2000  și 2005), Premiul orașelor Slobozia (1993) și Călărași (2001) și Premiul „Friedrich Gundolf” conferit de Deutsche AkademiefürSpracheundDichtung (2007). De asemenea, a primit și două distincții de stat: Ordinul național „Pentru Merit” în grad de ofițer (2000) și Ordinul național „Pentru Merit”în grad de Comandor (2017). Unele din cărțile sale au fost traduse în Germania, Elveția, Franța, Spania, Italia, Bulgaria și Slovenia.

După mulțispecialiști Nora Iuga este una dintre importantele figuri ale literaturii române contemporane. Îi amintesc doar pe câțiva dintre cei care au scris despre volumele sale: Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Ion Caraion, Gheorghe Grigurcu ș.a. Acest statut l-a obținut cu multă muncă, cu râvnă, dar și cu mult talent. și acum, la această venerabilă vârstă (peste două luni va împlini 90 de ani prilej pentru care îi spunem de pe acum un sincer „La mulți ani!”), este destul de activă. Este căutată de mai tinerii scriitori pentru că este savuroasă, șarmantă și debordantă în interviuri. și mai ales foarte directă. Nora Iuga, prin ceea ce a realizat în literatură, este deja un nume peste care nu se poate trece și care va rămâne, cu certitudine, în istoria literară.

 

punct

azi noapte l-am visat

pe liiceanu

avea o cămașă albă apretată

îngheța totul în jur

„ai un creier frumos”

mi-a spus

vedeți și dumneavoastră

cu ce se poate lăuda

o femeie

 

hai să fugim

frumoasa mea în noaptea asta

numai petarde și animale domestice

hai să fugim în adâncul pădurii

unde marele mutilat de război

își sărută cârja

cu douăzeci de ani mai tânără

felinarele felinarele

 

ce iarnă tăcută

și ce voluptuoasă singurătatea acestui suflet

– felinarele felinarele –

cu lacrima înghețată pe sticlă

aș vrea să alerg

până la strada cu numele meu

să-i sparg caldarâmul

și să dezgrop un copil

pentru că e iarnă

și copacii ridică-n picioare

atâtea schelete

 

cu ce citim poezia

cu sensibilitatea nu

cu inteligența nici atât

cu bunul-gust ai spus și te-ai micșorat

poezia se citește cu ce se scrie:

fața nevăzută a lunii

nu mai știu

 

nu mai știu

pe unde să ajung la trupul tău

mă aflu într-un labirint de oglinzi

pun mâna mereu pe mine

numai pe mine

 

Sunt oameni

Sunt oameni de iarbă

care se iubesc în parcuri,

și paznicii trec fără să-i vadă.

 

Sunt oameni de fier

care-și spală trupul în flăcări,

și atingerea lor topește gratii.

 

Sunt oameni de pământ

care își lasă hainele în șifonier,

când se întâlnesc cu copacii,

pentru că hainele îi fac să se bâlbâie.

 

Toți pleacă la fel

ca pentru o plimbare în grădină,

lăsând în urma lor ușa larg deschisă.

loading...
error: Content is protected !!