vineri, 23 octombrie 2020

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Mircea Micu

Îmi vine foarte greu să vorbesc despre poetul, prozatorul, dramaturgul, traducătorul și publicistul Mircea Micu la trecut, deși nu l-am cunoscut suficient de bine. A fost și un excelent autor de parodii. Am participat, în ultimii săi ani din viață, grație scriitorului Constantin Mara­fet, la ședințele cenaclului „Literatorul”, ținute la Biblioteca Metropolitană din București, fostă „Mihail Sadoveanu”, cenaclu condus chiar de Mircea Micu. Acest cenaclu edita revista cu același nume. Aici am cunoscut câteva nume grele ale literaturii române contemporane.

Mircea Micu s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în sa­tul Vărșand, din județul Arad și a decedat la data de 18 iulie 2010, în București. Este autorul a peste 35 de volume de proză, poezie și memoria­listică. După ce a parcurs treptele școlilor obligatorii de la acea vreme din satul natal și din Arad, frecventează timp de trei ani cursurile Facultății de Filologie fără să obțină licența. Se angajează în învățământ predând la Școala de Surzi din Șiria, satul natal a lui Slavici, ca profesor suplinitor. Concomitent ocupă postul de redactor la stația locală de radio din Arad și redactor la ziarul local „Flacăra Roșie”.  Din anul 1963 se stabilește în București și este angajat la Uniunea Scriitorilor, în diferite funcții administrative, până în anul 1989.

Din punct de vedere lite­rar debutează în anul 1968 cu volumul de versuri „Nopțile risipitorului”. În anul 1970 publică volumul „Teama de oglinzi”, tot de versuri. Aceste două volume au fost suficiente pentru ca Mircea Micu să fie primit în Uniunea Scriitorilor în anul 1970.

În afara cărților de poezie a scris și numeroase cărți de proză. Romanul „Patima”, publicat în anul 1972, îl afirmă ca un prozator viguros. Regizorul Mircea Veroiu a ecranizat romanul sub titlul „Semnul șarpelui” (1982), film ce s-a bucurat de un mare succes. Criticii îl aseamănă cu Ion Agârbiceanu, Ioan Slavici sau cu Titus Popovici. Acest roman a fost tradus în poloneză și rusă.

Anul 1978 marchează debutul său în dramaturgie cu piesa „Avrama Iancu”, piesă ce a fost pusă în scenă pentru prima data la Teatrul Națio­nal din Cluj-Napoca. După anul 1989 este conducătorul revistei „Viața Capitalei”, inspector-șef al Direcției de Cultură a Capitalei și director, din anul 1992, al cotidianului „Cronica Română”. Scrie și publică articole și eseuri pe care le-a reunit în diverse volume.

Despre scrierile sale s-a scris și publicat mult. Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu sau Laurențiu Ulici l-au apreciat enorm. A colaborat la numeroase reviste literare și la diverse posturi de televiziune, fiind realizator de emisiuni de profil. Premiile literare nu l-au ocolit. Asociația Scriitorilor din București, Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii și Academia Română au fost cele mai prestigioase instituții care l-au onorat.

Spuneam că am avut privilegiul de a-l cunoaște. Se întâmpla acest lucru în ultimii săi doi ani din viață, la cenaclul „Literatorul”. Am cunoscut o mare personalitate, un om calm, erudit. Figura lui, mereu aceeași, cu multă tristețe adunată între ochii vii, aducând cu actor comic celebru și care nu surâde, părea că are aceiași mască aproape impenetrabilă. Mai târziu aveam să găsesc un definitoriu portret al poetului Mircea Micu realizat de Cezara Adameșteanu: „Boemul trist care surâde”. Că a fost un boem nu mai încape nici o îndoială. Însă a fost un boem aproape solitar și rar s-a intersectat cu boemii celebri ai „Academiei singaporene” sau ai acelei perioade. Se afla în compania, de multe ori, a lui Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Grigore Hagiu, Nicolae Velea sau Ion Băieșu. Bineînțeles că l-a cunoscut și pe celebrul Ahoe, adică Tudor George, și pe Florin Pucă. Aflăm acest lucru din dialogurile sale cu Pușa Roth.

Dincolo de boemia sa, Mircea Micu a fost un scriitor de primă mână. După dispariția sa, Constantin Marafet a editat un număr special de omagiere al revistei „Vitralii” în care am scris, după ultima întâlnire de la cenaclu, următoarele: „A plecat singur, spre Universitate, pierzându-se silențios între mulții trecători. S-a îndepărtat încet, ca fumul din hogeag, care plutește încă mult timp de­asupra locuințelor modeste și care se lasă cu greu dus de acolo de unde și-a început aventura. Față de cei care citeau în cenaclu avea aceiași poziție, indiferent dacă erau debutanți sau consacrați. De încurajare și bunăvoință pentru primii și ușor ironic, cu o finețe tristă, față de ceilalți dacă ceva îl nemulțumea”. Acesta a fost și va rămâne scriitorul Mircea Micu.

Revelație

Există, mai există, chiar există

În lumea asta tragică și tristă

O fată cu alura de artistă

Ce-și tamponează nasul c-o batistă.

Ea vine cu metroul și zâmbește

Elastică și suplă ca un pește

Și ochiul meu retina și-o mărește

Și mă închin, zicând: „Doamne ferește!”

De unde vine și încotro se duce,

Purtând însingurarea ca pe-o cruce?

Și surâzând, în jur, amar și dulce,

De parc-ar fi nepoata unui duce.

Există și o văd și-mi plâng de milă,

Sunt trist și ostenit, ca o cămilă;

Și-aș vrea să-i spun: „Frumoaso, mi-este silă

De vârsta mea incertă și umilă”.

O clipă, ca un fulger, mi se pare

Că m-a privit, zâmbindu-mi cu mirare;

Și eu, ca tigrul cu tocite gheare,

Tac resemnat în noaptea tot mai mare.

Sunt un bătrân. M-au și trecut pe listă,

Dar ea-i aici, aproape, și ­exi­stă

O fată singuratică și tristă,

Ce-și tamponează nasul c-o batistă.

Și coborâm, ne despărțim neutri,

Străini și resemnați ca niște nutri,

Dar toată noaptea o visez și-mi pare

Că-s liber ca un mic delfin în mare.

Dar nu-i nimeni

Șade mama și veghează

Pe un scaun, lângă foc.

Și oftând rememorează

Viața ei fără noroc.

Cum se mai scrumiră anii,

Zilele cum s-au mai dus,

Însoțind în golul zării

Zborul berzelor de sus.

Stele strălucesc departe

Tremurând pe bolta vastă.

Prins de grea singurătate

Bate vișinu-n fereastră.

Se ridică iute mama

Și deschide ușa larg

Dar nu-i nimeni. În fântână

Pică stele și se sparg.

Aud un clopot

Aud un clopot în Ardeal, departe,

Cum liniștea în două se desparte.

Bate prelung și dangătul îi sună

Ca și cum cineva ar ­ba­te-n lună.

Eu îl ascult sunând ca pe-o uimire

Din milenara lui neadormire.

Prin aerul de zvon electrizat

Pare că-i un suspin îndepărtat.

E ca suspinul dușilor țărani

Care-l tot trag de două mii de ani!

Nu pot să dorm și-ascult tăcut și pal

Cum bate lung un clopot în Ardeal…

Dor de cai

Eu sunt copilul ce visează

În orice noapte numai cai.

Sălbatici, nărăvași și tineri

Trecând spre mine în alai.

Coamele lungi, electrizate,

Îmi lasă dâre pe obraz

Și când nechează se-nfioară

Foșnind pădurile de brazi.

Aburul lor din nări brumate

Închipuie sub geam stafii.

Ei sunt uitarea amânată,

Sufletul foștilor copii.

Îi văd în bezna nopții mele

Cu insomnii fără temei

Și mi-e atât de dor de dânșii

Cum numai grecilor de Zei.

Risipire

Mă dau risipei lent, în doze mici,

Pradă nesățioaselor ­fur­nici

Ce-mi înfășoară trupul ca un brici.

Ce-a fost, e-nchis în ora de cleștar…

Am spart, cântând, pahar după pahar,

Tot învățând să râd tăcut și rar.

N-am fost în stare să urăsc nimic

Sortit să mă-ntronez și să abdic,

Să cad mereu și iar să mă ridic.

Acum mă duc încrâncenat și straniu

Iradiat de propriu-mi uraniu

Purtând o lacrimă în loc de craniu…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

loading...
error: Content is protected !!