Magda Isanos s-a născut la Iaşi în familia medicilor Elisabeta şi Mihai Isanos la data de 17 aprilie 1916 la Iaşi. Școala primară a urmat-o la Coştiugeni, lângă Chişinău, unde părinţii săi erau angajaţi, iar liceul l-a urmat la Școala eparhială de fete din Chişinău.
Între anii 1934 şi 1938 studiază dreptul şi filosofia la Universitatea din Iaşi, fiind licenţiată în drept. La vârsta de un an şi jumătate Magda Isanos s-a îmbolnăvit de poliomielită şi numai eforturile mamei sale i-au salvat viaţa. În urma acestei maladii a rămas cu o sănătate delicată şi cu o dificultate la mers.
În anul 1932 publică în revista „Licurici” a Liceului de băieţi din Chişinău primele poezii. Continuă sa publice în „Licurici”, „Viaţa Basarabiei”, „Ghiocei”, „Însemnări ieşene”, „Cuget moldovenesc” şi „Pagini basarabene”. După o căsătorie eşuată cu Lev Panteleev de numai câteva luni (între 18 septembrie 1935 şi 31 ianuarie 1936), la data de 31 martie 1938 se căsătoreşte cu scriitorul Eusebiu Camilar.
După ce în anul 1941 se naşte fiica lor, Elisabeta, Magda Isanos are din nou probleme mari de sănătate. Continuă să publice poezii în revistele ce apăreau la Iaşi şi în anul 1943 îi apare primul volum de versuri „Poezii”, îngrijit de soţul său. După ce au locuit o vreme la Bucureşti, la sfârşitul lunii martie 1944 pleacă în refugiu.
Un bombardament de aviaţie, din noaptea de 5 spre 6 iunie distruge toate manuscrisele celor doi scriitori. În acelaşi an boala poetei Magda Isanos se agravează şi la data de 17 noiembrie ea se stinge din viaţă la Bucureşti în locuinţa părinţilor săi din strada Popa Nan nr. 49. După ce a trecut la cele veşnice i-au mai fost publicate câteva volume de versuri, proză şi teatru.
Magda Isanos a fost o apariţie asemenea unui meteor pe scena literară românească. Iulia Hasdeu, Nicolae Labiş şi alţi câţiva au ars cu o intensitate mai mare. Dispariţia sa, la numai 28 de ani, a frânt viaţa unui talent deosebit.
Cella Serghi a scris, în articolul „O Pasăre rară”, cuvinte deosebit de frumoase despre Magda Isanos: „Și-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel ţipăt, care trezeşte pe oameni la o viaţă nouă, care îi scutură şi îi sileşte să vadă frumosul. Ne-a părăsit, dar nu înainte de a ne lua voiniceşte de mână şi a ne duce undeva foarte sus, în crestele curate ale munţilor, nu înainte de a fi sădit în noi nădejdea în zile mai bune”. Iar Pompiliu Constantinescu venea cu o altfel de constatare: „Simplitatea poemei şi accentul ei de sinceritate ne cuceresc dintr-o dată, lirismul există, ca să zic aşa, în substructură, ca ceva natural. (…) Un intimism din care irizează nu ştiu ce nostalgic, versul sugerând mai mult decât spune în esenţă. (…) Feminitate şi poezie a fiziologiei, iată nota personală a poemelor doamnei Magda Isanos…”.
Poeziile scrise în perioada interbelică de femei sunt pline de lirism, de sensibilitate şi de multă dragoste. Nu cred că greşesc dacă afirm că lirica feminină de azi s-a îndepărtat de emoţiile şi trăirile de odinioară, de gingăşie, de fior şi de suavitate.
Ce dar să-ţi fac acum că-i primăvară?
Ce dar să-ţi fac acum că-i primăvară?
Din nori îţi cos o rochie uşoară,
Din ghiocei îţi fac o cingătoare,
La gât îţi pun şirag de lăcrămioare.
Te-ncalţ cu pantofiori de toporaşi,
Să fii cea mai frumoasă din oraş.
Vrei şi brăţări? Ba încă şi cercei?
Îţi fac un set complet din brebenei.
Şi gata! Nu mai am ştii bine
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei şi pace, bucurii şi sănătate?
Din astea n-am. La Dumnezeu sunt toate.
Şi-atunci cu dragostea-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ţi le dea!
Cântarea păstoriţei
Dac-aş fi fost un lan
m-ai fi cosit
De dimineaţă până-n asfinţit,
Şi-n mers domol de care m-ai fi dus
Să mă presari în ieslea lui Isus.
Sau măr dac-aş fi fost mă culegeai
Să muşti din mine ca demult în rai,
Şi cât de fericit aş fi-nflorit
Deasupra casei unde-ai adormit!
Mă tot gândesc ce-aş fi putut să fiu
Ca paşii cei mai tainici să ţi-i ştiu,
Şi-n ceasurile vieţii mele, toate,
Tu să m-atingi cu mâinile bogate.
Dar orişicum de-un lucru-s bucuroasă:
Voi fi pământ şi ţie-ţi voi fi casă,
Şi cea din urmă dezmierdată gazdă
Când vei veni pe braţul meu de brazdă.
Ploaie
Domol răsună ploaia-n geamuri,
Cu-acelaşi ritm melodic şi egal,
Cu miros cald şi umed de pe lanuri;
Cu lungi tristeţi de toamnă şi caval –
O fină pânză de argint
Se ţese luminoasă şi lichidă
Din cerul trist şi palid pe pământ,
Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;
Pe flori înviorate şi pe-alei
S-au risipit şirag de nestimate
Atâţia stropi nepângăriţi şi grei,
Cu străluciri de grele diamante.
Aş vrea aceste lacrimi lucitoare,
Păşind cu glezne goale prin verdeaţă,
Să le culeg în poală răbdătoare
Şi-n dar să ţi le-aduc de dimineaţă.
Pentru tine
În neamul meu femeile-s ciudate
Cu părul brun de tot şi faţa pală
Le place mult iubirea, însă toate
Îşi uită jurămintele
şi-nşeală.
De-aceea nu-ntreba cât poate ţine
Iubirea noastră – nimeni nu ştie,
Iubeşte-mă şi nu-ntreba: că-n mine
E inima străbunilor mai vie.
Şi mâine poate totul să dispară
Să-mi pari urât şi prost şi să te las,
Căci vin din minunata caldă ţară
Şi sufletul fierbinte
mi-a rămas,
Dar schimbător ca vântul şi ca marea
Să nu te-ncrezi în mine şi în vânt,
Că-n mine port paragini şi uitarea,
Să-nţelenesc-al inimii pământ.
Multe chipuri
Multe chipuri se-ascund în oglinzi,
obraji şi mâini ca nuferii deschise,
străbat la suprafaţa multor vise
străbunii mei cucernici şi plăpânzi.
Ştiu eu de câtă vreme n-au merinde?
Ştiu eu de când ca umbre rătăcesc?
Oglinda-ncet răsună şi s-aprinde
şi-n fundul ei pădurile-nverzesc.
Şi mâna mea se face grea, precum
sunt cele care-or fi murit de-acum.
Ascult cum plouă nopţile şi-aştept
Un arbore să-mi crească peste piept!
