miercuri, 15 iulie 2020

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Clara Mărgineanu

În urmă cu două luni, pe 26 aprilie, se stingea din viață jurnalista, scriitoarea și rea­lizatoarea de emisiuni la TVR Clara Mărgineanu, la numai 47 de ani. Se născuse la data de 4 iulie 1972 în București. Absolvise Facultatea de Film din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică din București, cu licența „Fascinația culturii în audiovizual”. După absolvire (1995) a lucrat ca redactor în Televi­ziunea Română până în anul 2013, când a fost disponibilizată ca urmare a restructurărilor instituției. A rea­lizat emisiuni culturale, dar și reportaje, portrete, documentare și interviuri.

Clara Mărgineanu a fost și o susținătoare a muzicii folk, scriind versurile unor melodii pentru diferiți cantautori. A debutat cu versuri în anul 1991 în revista „Luceafărul”, iar primul volum, de poezie, l-a publicat în anul 1995 sub titlul „Actul Întâi sau Cupa cu Iluzii” la Editura Colosseum. Au urmat, printre altele, volumele „Sărmanele Duminici”, „Prizonierul libertății”, „Fata de asfalt”, „Femeia albastră” și  „Povești, semnificații, armonii. Un eșantion din România noastră”. În total 12 volume de versuri și două de reportaje literare.

Ca urmare a activității sale literare și profesionale a fost primită în Uniunea Scriitorilor din România (2001), în Uniunea Cinea­știlor (2009) și în Uniunea Autorilor și Rea­lizatorilor de Film din România. De-a lungul scurtei sale cariere a obținut premii precum Premiul pentru jurnalism cultural (2006), Premiul UCIN (2009) și Premiul UZPR (2018). Poeta a cola­borat și la câteva reviste culturale, printre care: Teatrul azi, Flacăra, Cafeneaua lite­rară, Convorbiri literare și Dunărea de Jos.

A fost verișoară primară cu cântărețul și actorul Mihai Mărgineanu. Clara Mărgi­neanu s-a luptat nu numai cu boala, ci și cu un sistem care nu prețuiește va­lorile.

După dispariția sa, Horia Gârbea, președintele Fi­lialei București – Poezie, afirma: „Faptul că a fost dată afară ilegal și absurd din TVR a marcat-o și i-a declanșat probabil boala. S-a luptat cu mult curaj cu situația ingrată. A câștigat în instanță drepturile ei, după procese îndelungate, dar răul fusese făcut. Ea s-a luptat și cu boala, nu a renunțat niciodată la speranță și la poezie”.

Despre poezia sa am întâlnit un pasaj foarte interesant și la obiect scris de Ana Blandiana: „Clara Mărginea­nu nu mai este de mult un poet care să aibă nevoie de prezentare. O prezintă volumele ei trecute, propria sa poezie care este un amestec de sufletism și nevroză, o vibrație a cuvintelor care cerne literele, despărțindu-le și păstrându-le numai pe cele fierbinți. Rareori mi s-a întâmplat în ultimul timp să citesc o poezie atât de vie și de vitală, atât de dramatică și, paradoxal, atât de tonică în același timp, atât profund reală, în sensul de circumscrisă la realitate și atât de cuprinsă în haloul supra­realității”.

Personal, consider că poezia Clarei Mărgineanu, un om ce s-a dedicat până la sacrificiu culturii, este una de o sensibilitate aparte, o sensibilitate trecută prin creuzetele suferi­nței. Asemenea ilustrului său înaintaș Nicolae Labiș, Clara Mărgineanu a lăsat de pe patul de spital o poezie – testament scrisă pe data de 5 aprilie 2020. Poezia se intitulează „Stare de fapt”  din care voi cita câteva versuri: „Voi merge, în genunchi, încă o viață/ Până departe, până foarte sus/ Aproape de acoperișul lumii/ Să-i mulțumesc preabunului Isus”.

Beție de amar și suferință

Vertij interior, suflet torturat,

bate inima negru-cărbune,

beție de durere,

beție de amar și umilință –

evadarea din identitate a altcuiva,

(un virtuos al distrugerii)

nu mă mai poate pune la pământ.

Până când, vorba ta,

și, mai ales, de ce, trebuie schingiuită

lumina blândă ce-mi mângâie răni văruite,

femeia-copil a învățat saltul mortal,

a exersat perfecțiunea,

a băut zilnic venin,

la masa lungă a răbdării.

Vinovăția sapă o groapă

Degete electrizate desenează

balaurii parfumului meu,

iar eu mâncam de ieri,

doar flori sălbatice;

până dincolo de pedeapsă

se preling rănile

celui care și-a rupt dinții

în fructul păcatului.

Vinovăția sapă o groapă

în care nu te vei ghemui

niciodată la pieptul mamei.

Tresar,

din vis îmi rămâne avionul de hârtie

pe care niște degete a desenat

un iepuraș cu urechi albe și inima roșie.

Petalele florilor înghițite

mușcă din rădăcina răului.

Poate chiar a fost vară

Hai, descântă-mi genunchii, pe un val răsărit

Într-o toamnă din focul mirodeniei arse

Pe un drum hăituit de puterile stoarse

Hai, descântă-mi final, de trecut scrijelit.

Niciodată destul, din trecut nu îmi smulg

Un căpăstru de gând, să mă tragă, urcând

Către ce mi-a ghicit, o țigancă în gând

„Vei mâncă rădăcini, vei visa într-un fulg…”

Ce vacanțe, ce mări, câtă sete, nu spun

O rafală de puști, cineva, în genunchi

Ninge cel mai frumos prin inele de trunchi

Vânt stârnit peste veri, tânguie a Crăciun,

Doar un prieten ales, dintre cei foarte buni

Îmi dă greieri uciși să îmi cânte magii,

Mai ales, când mi-ai scris că nu poți că nu știi

De ce umbre de scoici, din cenușă aduni

Catifea de lumină, o iubire-ncercată

Altă mare, alt țărm, într-un toc de vioară

Chiar a fost sau va fi, vis de odinioară

Poate mor. Poate sunt. Poate chiar a fost vară.

Femeia cruce

Legea nescrisă mă interzice.

Totdeauna rană. Niciodată sfârșit.

Prizăm fericiri, rafinăm plăsmuiri,

Femeia cruce spune că nu ai murit

Absența ei, cuțit. Cicatrice

Un acord de prohod la concert ne cheamă,

Vom fi acolo demni și verticali,

Spoiți artistic cu neputință,

Te-mbeți hotărât când ți-e teamă de teamă

Ating obiectele pe care le-ai atins,

Întreb păcatul se poate trăi în două vieți?

Sau în două divinități?

Ai în mâini cheia către pierzanie, arde metalul ei

De femeie dogorâtă în vis,

Inima, hrană pentru vulturi înfometați,

Ați iubit mult, deci veți fi iertați…

M-ai urcat într-un tren cu destinația vară

Un viscol sfințit înapoi mă aduce

Legea nescrisă mă interzice.

Totdeauna rană. Niciodată sfârșit.

Dacă vrem să fim lumină suntem cruce

Măștile Cleopatrei

la nașterea mea

ursitoarele au fost bete

mi-au desenat cu mâini nesigure destinul,

în geometrii fanteziste

m-au aruncat în lume

să-mi port calvarul și umilința

ca nimeni alta,

mereu am înviat când în sală s-a aprins lumina

am cunoscut cândva un acrobat care

a învățat să meargă în mâini,

de teamă să nu calce lumea în picioare.

inocența neconsumată a fetei de asfalt

geme sub măștile Cleopatrei,

(atunci Dumnezeu îi șterge lacrimile)

femeia albastră e dreaptă ca o lumânare

și arde brusc.

loading...
error: Content is protected !!