Scriitorul Nicolae Peneș, apariție editorială la sărbătorirea a 85 de ani: „Sunt 636 de pagini despre oameni din viața mea”

La un pas de forfota infernală din centrul orașului, în apartamentul său plin de cărți și tablouri, scriitorul Nicolae Peneș sărbătorește astăzi 85 de ani. Știrile legate de pandemie îl îngrijorează, mai ales că în ultimii ani a avut câteva probleme de sănătate, dar buzoianul laureat al Academiei Române se dovedește un adevărat luptă­tor, capabil să le depășească. Dovadă stă faptul că scrie în continuare. Acum lucrează la o carte dedicată inginerului Ion Blag. Până o va publica, Nicolae Peneș este însă mândru că și-a putut face cadou de ziua lui reeditarea uneia dintre cărțile sale de suflet „Buzău, orașul cu castani și amintiri”. Este una dintre cele 20 de cărți ale sale.

„Când spun personalități mă refer inclusiv la oameni cu patru clase”    

Volumul, pe care vrea să îl lanseze după alegeri în palatul Primăriei, este un adevărat tablou a ultimei jumătăți de se­col, perioadă în care autorul a cunoscut o mulțime de oameni speciali. De la academicieni, la oameni politici, la celebrități precum Adrian Pănescu, ­Gri­gore Vieru și până la oameni din popor, Peneș se mândrește că a avut flerul să scoată la lumină de la fiecare „acea flacără unică”. Aceste amintiri au fost adunate între coperțile cărții „Buzău, orașul cu castani și amintiri”, carte care îi oferă prilejul autorului să îmi vorbească despre lucruri emoționante. Este un volum care prezintă o frântură din viața copilului sărac născut la marginea Pădurii Spătaru, cel care purta la școală cu schimbul aceeași pantofi decupați cu sora sa și care avea să ajungă peste ani directorul Casei Județene a Creației Populare, pentru ca mai apoi să lucreze cu Adrian Păunescu la „Totuși Iubirea”, iar în 2009, să lanseze într-o companie selectă, la Hotel „Athenee Palace Hilton” din București, volumul dedicat lui Alexandru Marghiloman ce i- adus premiul Academiei Române.

„Cartea <Buzăul orașul cu castani și amintiri> cuprinde o paletă largă de personalități, și când spun personalități mă refer inclusiv la oameni care nu au avut prea multă școală. Mă gândesc, de exemplu, la ­Ghe­orghiță Radu de la Bisoca, un baladist excepțional, mă gândesc la Micu Mircea, căruia i-am făcut și o clasă de școală populară de artă; este azi membru al Academiei de Arte Populare de la Sibiu. Pe Micu Mircea eu l-am descoperit. Era cioban și se ducea cu oile în zona Brăila. Pentru că el este și constructor de cavale, am făcut și un grup de cimpoieri. De fiecare dată când mergeam la Bisoca, mă opream la el. Tot de acolo este și Ivan Nicolae. Cine mai știe despre el? Avea patru clase. El este rapsodul de pe Valea Largă. Și pe el l-am descoperit și l-am luat în turnee în Franța, în Italia, Elveția, unde am fost în 1975 timp de o lună în turneu cu Ansamblul „Ciobănașul” de la Gura Teghi. A fost un turneu excepțional. Pentru mine o personalitate este un om care are ceva de spus, indiferent că ești talentat în domeniul scrisului, că ți-a dat Dumnezeu „ghiers”, cum zic cei de la țară… Poveștile astea dau culoare vieții. Consider că un publicist talentat trebuie să fie în stare să descopere acel ceva, un lucru deosebit la interlocutorul lui. Asta am făcut eu cu oamenii despre care am scris”, spune Nicolae Peneș.

„M-am cățărat pe burlan să intru în spital la mama”   

Deși astăzi se deplasează cu greu, autorul mărturisește că iubește încă fiecare fir de iarbă care crește lângă pădurea de la Spătaru, locul unde s-a născut. Este prilejul să îmi vorbească despre alte amintiri emoționante pe care le regăsim în carte.

„Am scris despre plecarea la <polul frigului> a copilului sărac de la Buzău, care pleca la Școala Profesională de la Centrul Școlar din Păltiniș. Acolo m-am îmbolnăvit de plămâni. Am plecat cu o valiză în care aveam mămăligă, purtând o cămașă pe care mi-o făcusem din cămașa mamei. Mama era în spital și nu m-au lăsat să intru la ea, așa că m-am cățărat pe burlan și am urcat la ea în salon. I-am cerut cămașa ca să mi-o coasă sora mea Elvira la mână, că nu aveam cu ce să plec îmbrăcat”, mai povestește Peneș.

Printre oamenii invocați în carte îi mai regăsim pe artiștii populari Jenica Bercea, Ion Jarcău din Zărnești, ca­va­lista Elena Olteanu de la Siriu, țiganul Mircea Magearu care vindea fier vechi în ­Si­mileasca și a ajuns să obțină premiul I pe țară la sculptură etc. Nu sunt uitați Adrian Păunescu, Mihaela Runceanu, despre care Peneș a scris pe larg după ce a asistat la toate înfățișările din cadrul procesului asasinului ei, despre Doina și Ion Aldea Teodoro­vici pe care i-a vizitat în Basarabia când au primit apartament și au fost nevoiți să folosească macaraua să bage pianul pe geam.

„În cartea asta veți întâlniri  personalități de marcă. Au fost momente când o citeam și îmi venea să plâng. Sunt 636 de pagini despre oameni din viața mea. Dacă regret ceva? Regret că nu mai am forța să scriu, pentru că mi-am amânat ­me­moriile la anul 1962… Acum scriu cartea despre inginerul Ion Blag, un fiu de moț care împlinește 80 de ani. Mai regret că astăzi sunt puțin tineri care se mai lasă furați de frenezia vieții, de întâlnirea cu oamenii care ascund povești deosebite”, mai spune autorul.

„Lordul Valah” la 85 de ani

Unul dintre cei mai prolifici scriitori de origine buzoiană (feri­cită coincidență – din generația Labiș) împlinește astăzi 85 de ani. Nicolae Peneș posedă arta împletirii propriului comentariu cu citate deosebit de expresive, într-un montaj menit să dezvăluie laturi semnificative ale scriitorului sau ale evenimentelor pe care le comentează. Concretizarea eforturilor lui dau dimensiunea cărturarului care este conștient că istoria, nu numai cea literară, are nevoie de ele. Nu este vorba de un adevăr repetat la nesfârșit, ci de un demers istovitor în care s-a angajat tocmai pentru restabilirea adevărului istoric.

Vă doresc forță și sănătate, maestre!
Dumitru Ion Dincă

Pentru cei de mâine …

Acest titlu nu-mi aparține, sintagma a fost utilizată de către mulți înaintea mea, printre care omul politic Constantin Argetoianu, pentru „memoriile” sale. Îl folosesc și eu pentru că nu scriu pentru cei de azi, care îl cunoaștem pe Nicolae Peneș, nici ca să-i fac lui plăcere acum, la zi aniversară, ci cu nădejdea că nu vor dispărea cititorii, că se vor mai naște oameni dor­nici să se informeze, să afle „de unde-s, cine sunt”.

A venit pe lume în atât de idealizata perioadă dintre cele două războaie mondiale, la 22 septembrie 1935, conform actelor de stare ci­vilă, dar se pare că a fost ceva mai la începutul lunii, 4 septembrie, după cum i-a povestit mai târziu mama. Evenimentul, asistat de moașa Lămbroaica, s-a produs în „casa de la marginea pădurii”, la Spătaru, în familia lui Traian și a Floricăi Peneș. Familia paternă venise de peste munți, de pe malul Tărlungului, probabil în transhumanță, căci erau proprietari de turme de oi, așa cum era și tatăl său, și se stabilise în acest loc. Dinspre mamă își are originea în comuna Cilibia, unde și-a petrecut o parte din copilărie după ce, la vârsta de doi ani, a rămas orfan de tată. Dar a fost o copilărie frumoasă, lipsită de griji, ocrotită de bunicul matern, de ciobanii de la stâna familiei, pentru care Ion Creangă, dacă i-ar citi „Memoriile”, ar fi invidios. A urmat primele clase la Școala din Stâlpu (între timp mama, de două ori văduvă, se recăsătorise cu morarul de aici, Iancu Nicolae), perioadă în care îl cunoaște pe doctorul Constantin Angelescu, proprietar de moșie la Stâlpu, om politic recunoscut, fost ministru al Învățământului, despre care va scrie peste ani o documentată carte, augmentată în timp cu date și documente noi, până a devenit consistentul volum „Moartea lui Cressus”.

Copilăria frumoasă și lipsită de griji i-a fost brusc întreruptă de cea de-a doua conflagrație mondială, dar mai ales de ceea ce a urmat după. Familiei i se ia totul, un timp se vor muta în casa de la Spătaru, apoi cu chirie la Buzău. Sunt ani plini de privațiuni despre care, atunci când i-am citit memoriile, am făcut analogie cu roma­nul „Așa am învățat eu carte” scris în perioada proletcultistă de un autor cu trecut „revoluționar” și multe cărți pe măsură, Dumitru Corbea. Numai că în cartea amintită întâmplările se petreceau în „regimul burghezo-moșieresc”, nu în anii de „democrație populară” ca în cazul eroului nostru. A urmat o școală profesională CFR la Oradea și a ajuns muncitor la depoul din Ploiești. Ambițios și cu posibilități intelectuale, a urmat liceul seral, doi ani într-unul, apoi a dat examen de admitere la Facultatea de Istorie, de unde a fost respins din cauza lui Nicolae Iorga, pe atunci un nume trecut la index, dar despre care el știa de la profesorul său din liceu, Nicolae Simache, nici el prea agreat de „universitarii” de atunci. Nu s-a mai întors la depou, unde nu-i plăcea defel, s-a înscris la școala de Activiști Culturali, unde a avut ca profesori intelectuali de marcă ai vremii, dar marginalizați de noul regim, și a avut colegi care în timp au contribuit la dezvoltarea culturii prin creațiile lor.  După doi ani a ajuns director al Casei de Cultură din Videle unde, pe lângă aptitudinile „manageriale”, s-a remarcat mai ales prin cele artistice: actor, interpret de muzică ușoară și populară, regizor, dar și poet, căci încă din adolescență a frecventat Cenaclul „Al. Sahia” de la Buzău, întemeiat și condus de inginerul Gheorghe Ceaușu (sau Ciaușu, cum spun persoane avizate). De la Videle a venit la Buzău, metodist la Casa de Cultură a orașului, a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, a devenit director al Centrului de Îndrumare a Creației Populare, apoi vicepreședinte al Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă până în decembrie 1989. Despre munca de activist cultu­ral a relatat pe larg în cel de-al doilea volum din cele trei de „memorii infidele” pe care acum le-a reunit într-unul singur, cu titlul „Buzău, orașul cu castani și amintiri”.

Poate a suferit când s-a văzut dat la o parte din munca pe care o făcuse zeci de ani, dar n-a abandonat domeniul. A făcut jurnalism la Buzău și în Capitală, a cercetat în biblioteci și arhive și ne-a dat prima și cea mai consistentă lucrare despre viața lui Alexandru Marghiloman, „lordul valah”, „cu luminile și umbrele” ei, carte pe care Academia Română i-a distins-o cu Premiul „Mihail Kogălniceanu”. A devenit membru al Societății Ziariștilor Români în anul 1990 și al Uniunii Scriitorilor în 1999. O premieră până astăzi a rămas și cartea despre Fundația Dalles, scrisă în colaborare cu Brândușa Negulescu, și primită ­elogios de personalități avizate ale culturii noastre. A mai realizat monografia Fabricii „Metalurgica”, având ca titlu „Buzăul dincolo de Bariera Brăilei”, s-a ocupat și de Caragiale „comersant la Buzău”. Dar nici poetul n-a rămas mai prejos. A publicat volumul „Tăcutele iubiri”, o selecție din creația sa de până în anul 2005, care a fost distins cu Premiul „George Coșbuc” la Festivalul de Poezie de la Bistrița. Bibliografia scriitorului Nicolae Peneș este cu mult mai bogată și autorul plănuiește s-o mai îmbogățească, aici am amintit doar lucrările care, după părerea noastră de cititor, vor rezista cu brio peste timp și vor rămâne chiar lucrări de referință.

Anul 2005 a fost unul deosebit pentru omul de cultură Nicolae Peneș, căci a fost declarat Cetățean de Onoare al municipiului Buzău, iar în 2008 și 2016 i s-a acordat distincția „Omul anului”. A mai pri­mit și alte diplome de merit sau de excelență din partea unor instituții de învățământ și cultură cu care se mândrește, pe toate le-a păstrat și se regăsesc în volumele sale memorialistice.

La mulți ani, domnule Nicolae Peneș!
MARCELA CHIRIȚĂ