De câteva zile, asistăm cu toţii la o nouă dezbatere naţională, cea pe tema necesităţii prelungirii stării de alertă, o dezbatere purtată de oameni politici, de analişti aşijderea, de jurnalişti-vedetă, de vedete, de postaci pe reţelele de socializare şi, mai puţin, de specialişti.
Bineînţeles că întrebarea în discuţie este cât se poate de simplă: este necesară prelungirea stării de alertă? Răspunsul este, şi el, la fel de simplu: bineînţeles că da! Nuanţele sunt însă ceva mai complicate. Este clar că este nevoie de prelungirea stării de alertă. Aşa cum a fost necesară instituirea strării de urgenţă şi prelungirea ei cu încă o lună. Însă cum de la teorie la practică este distanţă cât de la cer la pământ, este necesar să nuanţăm.
Atât starea de urgenţă cât şi cea de alertă au fost extrem de necesare, cu condiţia să se fi respectat cu sfinţenie regulile instituite, bune sau mai puţin bune. Numai că la noi, în cel mai pur stil dâmboviţean, cu două săptămâni înaintea încheierii stării de urgenţă, preşedintele Iohannis iese public şi anunţă relaxările preconizate. Acel moment a fost, practic, semnalul anarhiei: nimeni nu a mai respectat nimic, neisprăviţii din forţele de ordine s-au făcut că nu văd că oamenii au luat-o razna – de exemplu, Jandarmeria era ocupată să conceapă o propunere de act normativ care să-i dea verde la rupt oasele manifestanţilor, la adăpostul legii -, nici instrumente legale de a sancţiona derapajele nu mai erau, pentru că guvernul nu a fost capabil să emită un act normativ constituţional care să prevadă mijloacele de coerciţie.
Drept pentru care răspunsul nuanţat la întrebarea care naşte pasiuni în aceste zile este următorul: nu mai este nevoie de starea de alertă, atât timp cât nimeni nu mai respectă nimic. Cu guvernanţii în frunte. Bineînţeles că se naşte, în mod automat, o nouă întrebare: de ce ţine preşedintele şi al său guvern la prelungirea stării de alertă?
Cu aproape trei luni în urmă, scriam că nu de starea de urgenţă mă tem, ci de profitorii ei. Viaţa mi-a dat dreptate rapid, pentru că presa s-a umplut, în nici două săptămâni, de dezvăluiri legate de achiziţiile publice nesimţite care s-au făcut la adăpostul legislaţiei specifice stării de urgenţă. A urmat, apoi, porumbelul pe care l-a scos pe gură Adrian Streinu-Cercel, care, nici mai mult, nici mai puţin, a cerut ca organele statului să nu cerceteze vreodată ceea ce s-a făcut în prioada respectivă.
Astfel că răspunsul la cea de-a doua întrebare este la fel de simplu: guvernanţii au nevoie ca de aer de încă o perioadă de timp în care achiziţiile publice să se facă la liber. Sper ca viaţa să ne ofere o dovadă dacă am avut sau nu dreptate. De fapt nu viaţa, ci organele de cercetare penală, chiar dacă preşedintele Iohannis nu mai consideră că lupta împotriva corupţiei trebuie să rămână un element de bază în statul român.
