Privesc prin fereastra întredeschisă către copacii înfloriți timpuriu din fața blocului. Ninge cu petale. Zâmbesc amar amintindu-mi că iarna a trecut fără ninsoarea cerului iar acum nici de cea a copacilor nu mă pot bucura. Ninge trist…
Aud păsările cerului cântând și e liniște! O liniște nefirească a pus stăpânire pe strada mea, o stradă îngustă ce leagă două cartiere mari, cu școală în apropiere unde este un trafic intens pe tot parcursul zilei, dar mai ales dimineața, înainte de începerea cursurilor. Unde sunt toți copiii care până mai ieri umpleau trotuarele? Cum or putea bieții părinți să-i țină în casă când afară e o zi superbă de primăvară? Dar pentru sănătate ce nu face omul!
Cu pas grăbit apare un trecător ducând în mână o sacoșă. Probabil și-a cumpărat ceva de mâncare. Masca îi acoperă mare parte din față dar pare a fi un bărbat tânăr. Din sens opus apare o femeie mai în vârstă care, pentru a evita apropierea, preferă să traverseze strada.
Soarele prietenos al dimineții nu întârzie să apară, iar eu deschid fereastra larg pentru a-i simți căldura. Invit bucuria primăverii să mă inunde și închid ochii… Îmi imaginez că stau pe iarbă, că o ating, că simt mirosul pământului așa cum miroase el când încolțește… Nu reușesc, e una din zilele acelea în care nimic nu merge cum ar trebui, dar mă târăsc prin viață. Viața mea, ca și a celorlalți, merge înainte. De câteva zile totul este în schimbare și nimic nu va mai fi la fel, poate nici noi.
COVID 19 – pe orice canal TV comuți televizorul găsești informații despre el, despre virusul ucigaș care se răspândește cu repeziciune și face numeroase victime în mai multe țări de pe planetă, așa cum nu am mai văzut decât în filmele SF. Ne privim cu suspiciune de dincolo de măști fără a ne atinge mâinile, fără îmbrățișari, fără pupături, păstrând cuminți distanța de siguranță pentru a evita contaminarea. Doar ochii par a ne fi rămas vii, exprimând îngrijorare, compătimire, tristețe, compasiune, aproape tot și mult mai mult decât pot exprima cuvintele.
Autoritățile au făcut apeluri disperate ca oamenii să stea izolați în locuințele lor pentru a evita răspândirea virusului. De când a devenit previzibilă răspândirea acestui virus și în România, în timp ce în Italia, Franța, Belgia, Germania, ba chiar și Anglia se iau măsuri radicale de izolare a populației iar numărul bolnavilor crește alarmant de la o oră la alta, mare parte a diasporei, cu preponderență de etnie rromă, a început emigrarea către casă. Arătăm cu degetul spre ei, îi acuzăm, îi judecăm… și strigăm mai mult pentru sine: „Câtă inconștiență!”.
Au plecat din România după o pâine mai albă sau mai ușor de câștigat, dar pe mulți dintre ei i-am întâlnit la cerșit ori cu alba-neagra prin toate piețele aglomerate ale marilor orașe din Europa. S-au risipit prin toată lumea ca firele de nisip, iar acum virusul ăsta ucigaș le-a amintit brusc de origini. Teama că neavând asigurări de sănătate și nici protecție socială vor fi lăsați să moară pe strazi i-a pus pe fugă către graniță. Le-a întunecat mințile și nu au conștientizat că, venind aici, își pun în pericol părinții, bunicii, copiii… tot neamul. Așa au intrat în țară ca hoții, pe unde au reușit, unii mințind cu privire la țara din care s-au întors, neluând în calcul prețul plătit de aproapele lor. Odată ajunși aici, în localitățile de domiciliu, știind clar că s-au întors din zone cu risc maxim de infectare, parte din ei s-au plimbat, liberi și neprotejați, prin locuri publice ori ori au făcut chefuri cu prietenii, ignorând în mod voit faptul că ar trebui să stea în autoizolare.
Când vedeam nebunia de la frontieră ori din aeroporturi simțeam o revoltă profundă. Am fost tentată să arunc cu piatra, dar n-am făcut-o. Mi-am amintit că cel mai ușor este să judeci pe alții. Sunt „ai noștri” și ai tuturor! Ne mustră conștiința gândind că din icoane privește către noi Iisus îngăduitor care ne-a învățat să ne iertăm unii pe alții. Dar Iisuse, este vorba despre viață și moarte! Ce caută ei acasă… murim naibii cu toții pentru niște imbecili inconștienți? Nu primesc răspunsuri din icoane, îmi aud doar gândurile care-mi strigă neîncetat că nu trebuie să-i urăsc. Ura ucide suflete, nu e pentru mine!…, se aud ecouri, iar mintea-mi caută soluții pentru a ieși cu bine din lupta asta a tuturor cu un dușman invizibil.
Timpul trece greu. Ultima săptămână a fost atât de lungă, cu știri din ce în ce mai alarmante despre statistici, cifre seci, oameni a căror nume nu mai contează au devenit ,,cazul numărul… din data de…”, apoi ramificații ale răspândirii virusului atât de temut, pedepse, planuri de măsuri, suspendarea activităților, acuzații, dosare penale… nebunie!
Am adormit cu greu după artileria de știri îngrijorătoare și am visat cum alergam, cum mă feream de oameni, oameni mulți de care fugeam să nu mă infectez… dar alarma ceasului m-a salvat smulgându-mă dintr-o lume plină de griji și readucându-mă în cea reală în care, mai ales în această perioada grea, facem eforturi să supraviețuim. Era timpul să merg la serviciu pentru ca alți oameni să stea liniștiți în casă.
În liniștea nefirească a dimineții îmi încoltește o întrebare care mă doare: Cine ne-a furat primăvara?
