vineri, 05 iunie 2020

Nu le pot spune „dragii mei” unor cretini inconștienți

Miercuri s-au făcut trei săptămâni de când stau în casă. Am mai ieșit pentru lucruri urgente: o dată, chiar acum trei săptămâni, ca să fac apro­vizionarea pentru o perioadă mai lungă, o dată la medicul de familie, o dată pentru niște medicamente, iar la întoarcere, dacă tot ieșisem, am oprit la un magazin, pentru a lua fructe, legume, pâine. Într-o singură zi am ieșit, doar pentru câteva minute, ca să mă plimb în jurul blocului, cred că acum vreo două săptămâni. Era foarte cald și bine. Atât. În rest, de fiecare dată când am ieșit cu treabă, am luat mașina, am coborât unde aveam de coborât, n-am stat la povești cu nimeni, m-am dus echipată până în gât, m-am întors direct acasă.

Familia e în Iași, eu sunt aici, la București. Am ales să fim bine toți, măcar cât putem noi controla, și apoi ne vom vedea din nou. De Paște, sigur nu va fi nicio șansă să ne vedem. Va fi cel mai urât Paște din totdeauna. Da, urât, și i-aș ruga pe eventualii doritori să nu încerce să îmi explice Taina Învinerii. O cunosc. Nu ­des­pre asta e vorba. Relația mea cu Dumnezeu e una și e principalul meu punct de sprijin în viață, nu, nu de acum, ci de ani. Iar tristețea pentru tot ce trăim acum este alta.

Muncitul de acasă e OK, având în vedere timpurile. Adică, pot scrie de acasă, cel puțin deocamdată. Sigur că e înnebunitor, uneori, să muncești așa. Sigur că jurnalism înseamnă să mergi pe teren, să te vezi cu oamenii. Viața de redacție te învață fix opusul statului acasă.

Vorbesc cât pot de mult cu familia, cu prietenii. Mi-aș dori să citesc mai mult, să mă uit la mai multe filme. Sunt zile în care reușesc să fac asta. În altele, gândul îmi ajunge numai la nenorocirea asta și țin degeaba o carte în mână. Citesc de „n” ori câte un rând și nu rețin nimic. La fel și cu filmele, mă trezesc uitându-mă minute întregi fără să știu ce s-a întâmplat în filmul ăla.

Nu știu nici eu cât va mai dura totul. E atât de absurd, încât cred că nimeni nu ne poate spune ni­mic concret. Planurile mi le fac de la o zi la alta, asta după ce absolut toată viața am fost învățată să fac planuri scrise pentru luni, ani de zile, să le urmăresc, să le duc până la capăt etc. Nu, nu are rost. E inutil. Pot lua acum toate planurile scrise la începutul anului și să le dau foc pe rând. A, sigur, poate le vom face pe toate după ce trece asta, sigur că psihologii spun să ne facem planuri și acum, să nu renunțăm la ele (chiar am auzit că unii spun asta, iar alții spun invers, să trăim momentul prezent, fără să ne facem gânduri despre ceva urma), că viața va reveni la normal (mă rog, ce va mai însemna și asta), că optimismul e bun, că pesimismul e rău…

În fine. Viața e cum e, încerc să iau fiecare lucru așa cum vine. Sunt bucuroasă că, deocamdată, eu și ai mei suntem sănătoși, că prietenii mei sunt sănătoși și că putem ține legătura ușor. Simt, în același timp, o durere cumplită și o revoltă când văd câți oameni se îmbolnăvesc, câți mor, câte tragedii sunt în jur, peste tot în lume, câte neajunsuri sunt în spitalele noastre, cât de nepregătiți am fost pentru tot ce trebuie să trăim acum. Sunt furioasă pentru că știu că am fi putut fi măcar puțin mai bine, în privința spitalelor, dar 30 de ani niciun partid nu a vrut, de fapt, să facă nimic. Au furat tot, de la un capăt la altul. Domnii politicieni, în caz de ceva, plecau la tratamente în străinătate, spitalele noastre ­exi­stau doar ca să le fure, atât. Sănătatea, care este o chestiune de siguranță națională, a fost o bătaie de joc în România. Iar dacă după ce ieșim din mizeria asta nu punem presiune enormă pe toți cei care ne conduc să investească masiv în Sănătate și în Educație, înseamnă că chiar suntem niște tâmpiți și merităm să ne fure.

În final, ca să termin ce-o fi asta ce scriu eu aici,  după trei săptămâni de stat în casă, vreau să spun că, în timp ce unii renunțăm la mai toate micile bucurii ale vieții, renunțăm să fim alături de familie, ne ținem legați în casă, ieșim pentru strictul necesar și, chiar și așa, ne temem ca nu cumva să ne punem viața în pericol sau să o punem pe a celor din jur, constat că nu există zi în care să nu apară cretinii inconștienți.

Nu, eu nu sunt nici Iohannis, nici Vela ca să vorbesc cu „dragii mei” și cu „dragi români”. Nu le pot spune „dragii mei” unor cretini inconștienți. Nu pot, pentru că ei chiar sunt niște cretini inconștienți. Numai marți și miercuri, între altele și altele, am avut așa: un bărbat de 40 de ani din Brăila, aflat în autoizolare la domiciliu, s-a gândit să facă o petrecere și și-a chemat prietenii la el acasă. Dosar penal plus carantină. Un bărbat de 79 de ani internat în Spitalul Județean Suceava (unde s-au îmbolnăvit și au murit pe capete) n-a mai avut chef să aștepte să-l ducă salvarea acasă pentru a continua tratamentul, așa cum i-au spus explicit medicii, ci și-a chemat un taxi și a plecat de capul lui. Na, dacă s-a plictisit omul, ce mai contează ce i-au spus medicii să facă? Dosar penal. O femeie aflată în autoizolare la domiciliu în București a plecat, folosind mai multe mijloace de transport public în comun, la Moldova Nouă. Dosar penal. O femeie a mințit de trei ori, în trei declarații date în fața autorităților!, ascunzând faptul că a fost plecată recent din țară. Dosar penal. Cretini inconștienți. Repet.

În fine, ca să termin într-un ton mai liniștit, mă duc să fac clătite. Am văzut că se poartă foarte tare, în sezonul ăsta, pe Facebook.

loading...
error: Content is protected !!