miercuri, 15 iulie 2020

Ne pleacă bătrânii într-o lume mai bună!?!

Dimineaţă m-am trezit plină de speranţă şi mulţumită că trăiesc. Ştiu că în acest timp, cineva, undeva, se luptă cu disperare să trăiască, dar azi nu vreau să plâng pe nimeni, azi mă voi bucura din plin de o zi nou-nouţă.

Nu mai trag de timp în aşternut, nu mai vreau să pierd nicio clipă! Am plecat în paşi de dans către baie fredonând o melodie şi, în timp ce-mi spălam faţa, mintea deja căuta soluţii şi motivaţii ­pozi­tive pentru “iesire din criză”. E timpul, gata! Gata cu văicăreală, gata cu visele de aşteptarea unei zile în care autorităţile vor ieşi pe posturile publice şi ne vor anunţa ,,Stimaţi cetăţeni, de astăzi veţi fi liberi şi viaţa voastră se va desfăşura la fel ca înainte!”. Dimpotrivă, în oraşul nostru, pe zi ce trece numărul cazurilor de infectare cu COVID-19 se înmulţesc mai mult decât în perioada de urgenţă! Îngrijorător, dar simt că nu mai pot să mai aştept. De azi las totul în urmă. Ambalez mental (cum am auzit la un psiholog cunoscut) în cutii mari toate neliniştile şi tristeţile generate de COVID-19, plus alte nemulţumiri… apoi le scot în stradă. Le pun stivuite una peste alta lângă containerul de cartoane, să le ridice gunoierii. S-a terminat! Îmi frec mâinile mulţumită că am scăpat de problemele care îmi împânzeau viaţa şi pentru care uitam adesea cum e să fii fericit. M-am hotărât, din clipa asta o să-mi reorganizez priorităţile, o să zâmbesc mai mult, chiar şi aşa cu masca pe faţă. Cineva scria că ,,zâmbetul nu costă mimic dar valorează mult”… Adevărat, ne-am săturat de feţe triste şi împovărate de gânduri!

De azi o să fiu mai bună, mai atentă la nevoile oamenilor, o să-mi ocup timpul cu lucrurile care-mi fac plăcere, o să mă bucur de natură şi de cer, de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu. Azi e ziua mea liberă şi starea de urgenţă a trecut! Mă îmbrac frumos şi plec prin oraş hai-hui, că trece primăvara şi nu mai ştiu cum arată Buzăul în floare. Înainte să ies pe uşă mi-am agăţat masca de urechi, mi-am pus mănuşile, şi aşa, încărcată până la refuz cu energie pozitivă, am ieşit pe stradă fără o ţintă anume. Soarele mă răsfăţa cu blândeţe, păsărelele cântau… şi lumea toată era în mişcare de parcă ne vorbisem iniţial să ieşim toţi odată din case. Cum nu aveam o ţintă anume, am luat-o pe o stradă laterală că să evit aglomeraţia.

În faţa mea erau doi bătrânei şi trotuarul îngust mi-a permis să  merg un timp în spatele lor.  Păşeau tăcuţi unul lângă celălalt. El era înalt şi uscăţiv, uşor aplecat de spate. Se sprijinea într-un baston din lemn negru lăcuit, zgâriat pe alocuri. Purta o pălărie de gabardină, decolorată de vreme şi un trenci de vânt cu revere generoase. Ea, scundă şi robustă, îmbrăcată cu un deux-pieces de modă veche, un roz prăfuit, încheiat în nasturi mult mai noi decât ţesătura. Am încercat să le aproximez vârsta. Cu si­guranţă sunt născuţi înainte sau chiar în timpul războiului, cel puţin el, sigur este mai mare cu câţiva ani.

Mereu am avut o sensibilitate aparte, soră cu mila, pentru oamenii în vârstă şi asta se întâmplă probabil pentru că-i asemăn cu părinţii mei. Mă uit la ei. Statui umblătoare de carne îmbătrânită şi rugă fierbinte. Ei au dus greul. Au trecut prin foamete, li s-au furat averile, au înfundat puşcăriile comuniste… Au trăit, rând pe rând, în carnea vieţii lor mărirea şi căderea epocilor. Ei sunt Memoria. Pe faţa fiecăruia citeşti trecutul ţării ca într-un manual de istorie umblător. Au muncit cu sudoare la munca câmpului, au semănat, au prăşit, cu cărat, au cules… au avut gopodarii… apoi unii dintre ei au plecat la oraş pentru o  pâine mai bună. Nu fugeau de muncă, pentru că nu ştiau că se poate trăi şi fără ea. Munca era motorul existenţei lor! Pe spinarea lor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădiniţele, scolile… au muncit în schimburi. Numai ei ştiu ce sacrificii făceau pentru a-şi ţine copiii să înveţe carte. Au învăţat să mănânce raţional, să-şi drămuiască pâinea, uleiul, zahărul, să stea la cozi infernale pentru o sticlă de lapte. Au suferit de frig în case, au stat în întuneric, au răbdat cât au putut… Bătrânii noştri au trăit simplu şi curat, fără week-enduri, fără sejururi în străinătate, fără malluri şi Halloweenuri, fără telefoane mobile, internet…

După Revoluţie s-au bucurat de libertate, dar bucuria le-a îngheţat pe buze şi au asistat cu durere şi neputinţă cum s-a ales praful de munca lor, cum s-au vândut şi s-au privatizat fabricile din oraşul lor şi din ţară, cum s-au ruinat clădiri importante, cum s-au îmbogăţit hoţii care au furat cu acte… Şi aşa, încă o filă de istorie a trecut peste ei.

Au ajuns, din părinţi, bunici, iar unii chiar străbunici. Aplecaţi de spate sub povara anilor, sprijiniţi în baston, cu paşi mărunţi, se îndreaptă către piaţă ori către farmacie. Abia sulfă prin mască, în timp ce aceasta tinde să se ridice dinspre nas către ochi, iar sacoşa din mână de cele mai multe ori pare să fie o povară mult prea grea pentru braţele lor chinuite şi slăbite.

Mă încearcă o milă de tot şi de toţi!

Ei bine, bieţii oameni bătrâni, acum au ajuns să fie ţinte mişcătoare pentru acest virus nenorocit care-i pândeşte şi-i vânează la orice colţ de stradă. Au stat departe, au stat în case, copiii şi nepoţii nu le-au mai trecut demult pragul de teamă să nu-i îmbolnăvească cumva, dar cât să mai stea? Ce să facă? Aşa a vrut Dumnezeu, să apuce să trăiască şi în vremurile astea şi să se simtă abandonaţi de societate!

Se anunţă obsesiv pe toate canalele de radio şi TV că persoanelor de peste 65 ani le este recomandat să nu părăsească locuinţa. Ei au trecut demult de vârsta limită impusă de autorităţi. Cei mai mulţi dintre ei sunt resemnaţi. Ei ştiu că, oricum ar fi, sfârşitul trebuie să vină la un moment dat. Apoi au nădejde, credinţă şi dragoste pentru Sfinţi şi pentru Dumnezeu. Offf… cât le-a lipsit locaşul de rugăciune, biserica lor dragă! Dar sfinţii de pe pereţi pe care îi cunosc atât de bine îi au în suflet şi se roagă neîncetat la ei pentru un sfârşit bun. Credinţa i-a ajutat de-a lungul vieţii în atâtea rânduri şi ea va pieri numai odată cu ei!

Cum să-i ajutăm? Nu ne cer nimic, doar să ne mai vadă din când în cand… ori măcar să ne mai audă la un telefon până când nu le-o slăbi de tot auzul.

Ar trebui să facem ceva pentru ei, să fim o ţară de oameni cuviincioşi care să le sărute mâinile şi să-şi ridice pălăria în faţa lor, a babelor şi moşilor, oricine şi oricare ar fi ei. Să avem şi noi atâta iubire, nădejde, smerenie, bună cuviinţă şi putere câtă au oamenii bătrâni. Priveşte-i cu res­pect, ajută-i dacă poţi, căci rândul şi rânduielile lor au ţinut chingile nemului românesc şi osia ţării până mai ieri, iar mâine, dacă va exista un mâine, atunci sigur oricare dintre noi le vom urma.

loading...
error: Content is protected !!