sâmbătă, 16 ianuarie 2021

Mihai Sălcuțan și Nigrim sub aura hemografiei

Georgică MANOLE

La Buzău, acolo de unde s-au ivit Vasile Voiculescu, Urmuz, Ion Caraion, Florentin Popescu, Pasionaria Stoicescu sau Marin Ifrim, activează Cenaclul de umor „Nigrim”, înființat acum douăzeci  de ani. Volumul organizat și semnat de Mihai Sălcuțan, „Nigri­miada” (Editura „Editgraph”, Buzău, 2020), este un omagiu adus lui Nicolae Grigore Mi­hăescu-Nigrim la împlinirea, în 2021, a 150 de ani de la nașterea acestei personalități polivalente, Nigrim fiind buzoian și patronul spiritual al cenaclului amintit.

Un prim merit al lui Mihai Sălcuțan îl constituie faptul că face referire la o parte din arborele genealogic al lui Nigrim. Descoperă oameni, coborâtori direcți care, asemenea ilustrei lor rude, fac totul din pasiune, ataraxia stoică nefiindu-le specifică: Alexandrina Mihăescu, sora mai mică, George Mihăescu, fratele cel mai mic, copiii Elena, Carmen, Yarodara și Vladimir și nepoții Laura, Maura și Dana-Andreea. Cea din urmă, considerată de Mihai Sălcuțan a fi un urmaș cu notorietate, acordă și un interviu reluat în ultima parte a volumului. Interviul este străbătut de la un capăt la altul de bucuria de a-l fi avut bunic pe Nigrim: „Poate că prezența bunicului în viața mea cred că s-a trezit în mine în acel moment, când am devenit conștientă de numele pe care îl purtam. Am păstrat, deci, amin­tirea bunicului ca ceva de foarte  mare preț (…) Mi-am păstrat numele de Nigrim din două motive: unul practic, eram deja cunoscută cu acest nume ca pianistă solistă, și unul sentimental, dacă vreți, chiar relevând un <credo>, ca să zic așa, țineam să păstrez acest nume prețios și unic, pseudonimul de scriitor, inventat de bunicul meu din numele său”.

Un alt merit al lui Mihai Sălcuțan este acela de a prezenta și pasiunile discrete ale lui Nigrim și ale descendenților săi. Din această perspectivă, volumul său nu este numai unul al unor personaje, ci și al unor psihologii alese ale căror destine (și chiar voluptăți secrete), sunt prezentate cu obiectivitate, ca rezultat al unor documentări minuțioase: povestea hazlie a admiterii lui Nigrim în Societatea Scriitorilor Români, evidențierea unor mărturisiri ale neuitării marelui epigramist, povestea manuscrisului lăsat de Nigrim moște­nitorilor săi, „conflictul” cu Cincinat etc., secvențe care determină  ca  volumul păstorit de Mihai Sălcuțan să nu fie  o simplă  antologie a creației ci să ia și tentele unui discurs de istorie literară.

Există o preocupare a lui Mihai Sălcuțan, și asta se vede încă din primele pagini, de a ­evi­denția parcursul lui Nigrim pentru a se construi pe sine și de a-și găsi identitatea  de-a lungul unor segmente de timp dificile. Totul pleacă și de la dorința de a ne prezenta un model cu scopul de a se prelua ceva de la el, cum ar fi nevoia de a avea un comportament activ bazat pe exigență și ritm, nevoia de a contribui pozitivat  la îndeplinirea propriului rost, nevoia de a avea visuri precum și nevoia de orientare. Aspectul a fost bine  prins  în sonetul „Nu-s doar ce par a fi” de Petru Ioan Gârda (p. 139): „Cei mai mari creatori, caractere alese, / Care au scris epigrame, catrene zglobii, /  Au avut funcții mari sau măcar meserii, /N-au trăit, cum spun unii, în vicii, excese. // <Duelgiu”, câștigând foarte-adesea <bătălii>, / Cincinat a fost jude în multe procese, / Păstorel – avocat cu destule succese / Și în plus, enolog, domn prin crame și vii. // Dacă-n vreme, cândva, pe arhive-aplecat, / Cercetând după nume celebre,  sonore, / S-o găsi un sfătos mai puțin cugetat // Ce va spune c-a fost creator de <minore>, / Nu uităm că a fost și un fin diplomat… / Mihăescu Nigrim Nicolae Grigore”.

Mihai Sălcuțan  e preocupat permanent  să nu știrbească ni­mic din ceea ce este omul de spi­rit Nigrim, caracteristică  pe care marele epigramist și-a adăugat-o prin buna cunoaștere a spațiilor delimitate de clasic: ­eti­ca  în relațiile de comunicare și estetica prezentă în actul de creație. Acest aspect este evident, cu precădere, în activitatea ­pu­blicistică și cea epigramistică. Lui Nigrim, ca de altfel și lui Păstorel sau Cincinat, i se poate atribui o permanență a limitei de depășit, ca expresie peratologică a libertății în accepțiunea lui Liiceanu, pe care o asociază unui sistem proiectiv, volitiv și paideic. Opera lui Nigrim, prezentată în extenso în acest volum, demonstrează acest aspect. Reținem câteva puncte de vedere ale autorului volumului: „Nuvelistica abordează subiecte senzați­onale,cu obișnuitul inventar de situații epice”; „Dincolo de caracterul lor convențional, textele se remarcă printr-o construcție narativă ingenioasă”; „În memorialele de călătorie atitudinea auctorială este raționalist-mora­listă, critică”; „Studiile, articolele de presă, conferințele, oferă adevărate probe de virtuozitate”;  „Dăruit cu talent și sârguință, posedând vaste cunoștințe și solide principii etice, bun cunoscător al curentelor de idei ale epocii sale și având un dezvoltat spirit civic, a dovedit calități indiscutabile de publicist, etalându-și conceptele și opiniile cu aplomb și cu înaltă ținută intelectuală în coloanele a numeroase ziare și reviste”.

Readucerea în actualitate a lui Nigrim ne obligă să remarcăm o personalitate complexă care  a abordat aproape tot ce se poate din marele registru  al speciilor și genurilor literare:  poezii, nuvele, poeme în proză, romane, povești pentru copii, studii lite­rare,  fabule, epigrame,  articole științifice, piese de teatru, cro­nici muzicale, traduceri, memorialistică etc.

Referirile lui Mihai Sălcuțan la un scriitor atât de personal, cum este Nigrim, prezintă un interes deosebit pentru tagma epigramiștilor. Nevoia de repere  ar fi primul interes, un altul rezidă din valoarea opiniilor. Epigramele lui Nigrim nu sunt dubitative, punctele de vedere fiind tranșante, poantele ieșind adesea de sub umbrela delicateții sau generalizărilor. Punând în funcție simțul său analitic, Mihai Sălcuțan dă conjudețeanului său, pe drept, o anvergură națională: „Nicolae Grigore Mihăescu-Nigrim este un nume de referință în istoria epigramei românești, care aduce către zilele noastre un original și îmbietor parfum de epocă. A făcut parte din pleiada scriitorilor preocupați de afirmarea statutului literar al epigramei, iar contribuția la menținerea acestei specii, a poeziei lirice în actualitatea beletristicii primei jumătăți a secolului XX a fost una semnificativă. Nigrim a abordat atât forma consacrată a epigramei, catren cu poantă, cât și epitaful, cunoscută subspecie a acesteia. Temele, extrase din universul cotidian, sunt variate și au, preponderent, conținut satiric sau umoristic. Formulele artistice autentice, armonia interioară a versului, ineditul poantelor, au construit o operă epigramatică valoroasă. Inteligența vie, erudiția, observația fină și realistă, simțul critic, capacitatea de ­exprimare a ideilor în mod concis, verva scânteietoare, au pus în ­evi­dență iscusința creatoare, umorul nativ cu care a fost înzestrat”.  Ce am mai putea adăuga noi unei atât de complete caracterizări?

La Mihai Sălcuțan se simte o plăcere a scrierii, o rigoare în ­ati­tudini, o siguranță în folosirea informațiilor pe care le are despre Nigrim. E de remarcat atenția pe care o acordă celor care au fost în jurul personajului studiului său, pe care le  ia ca ființe umane. Entuziasmul care îl domină în demersul său demască o sensibilitate specifică, una marca Mihai Sălcuțan,  vizibilă și în creația sa.  Stilul în care scrie despre creația epigramistică a lui Nigrim este revelator: „Epigramele maestrului izvorăsc din spirit și din inimă, reușesc să învioreze și să înveselească cititorul, sunt omnivalabile. În cele patru versuri ale catrenelor a reușit să surprindă esența realității supuse observației și să o redea cu umor bine definit și atitudine intelectuală curajoasă. Doctor în filologie, a stăpânit virtuțile limbii române care i-a dăruit posibilități de exprimare diverse și nuanțate, atribuite de a fi expresiv, totdeauna stăpân pe situație, de a se remarca prin rafinament. A folosit cu măiestrie calitățile și puterea vocabulei, mijloacele oferite de lexic și subtilitățile acestuia și a obișnuit efecte umoristice de succes. A înțeles ca nimeni altul adevărul potrivit căruia talentul și inspirația nu sunt suficiente epigramistului, că trebuie să existe și un sens al creației care să o pună în evidență și să-i sublinieze originalitatea. Vivacitatea fermecătoare a minții sale a creat o operă prețioasă, incontestabilă, inclusă în toate antologiile și culegerile de gen ale ultimului secol, fapt ce i-a asigurat gloria și dăinuirea literară”.

Pentru o bună exemplificare a celor spuse, capitolul al IV-lea al cărții se numește „Din epigramele lui Nigrim”. Alegem câteva:  Pe mormântul lui I. I. C. Brătianu: „Aici zace I. Brătianu – / Plângeți-l, voi Românași; / A trăit urmat de-o lume / și-a murit fără urmași.”; Lui T. de la „Drum drept”: „Dacă tu T. ești Tempeanu / Făr’ să ai în coadă escu / E c-ai teamă pân-la-anu / Să n-ajungi un Tâmpi-nescu.”; Lui Ion I. Pavelescu: „Aici zace Ionel, / Frate bun cu Cincinat / A murit nemângâiat… / Că n-a fost poet și el!”; Epitaf: „Aici zace Pavelescu / Fost în viață magistrat, / Că pe celălalt, poetul, / Mihăescu l-a mâncat.”; Unui poet: „Ți-am citit volumul: / Versuri – cu duiumul. / Prețul, trei lei fix / Poezie…nix!”; Lui Cincinat: „Când suspini pe la ferestre / Întristate madrigale, / Luna-i veselă, maestre, / Ca…chelia dumitale.”; Chelia lui Cincinat: „Agronomia ne învață / Că planta de la suprafață / Nu are cum să crească-n gol, / Când n-are hrană la subsol.”.

Venit dinspre arta clasică, Nigrim ar putea să nu fie adorat de cei ce se intitulează „progresiști” și duc această artă în derizoriu așa cum duc de atâta timp și epigrama.  Remarcabil este gestul ­edi­torial al lui Mihai Sălcuțan de a nu se lăsa intimidat și a considera că, așa cum inspirat spunea un sculptor, „miracolul alcătuirii ființei omenești trebuie să-și găsească expresivitate în ceva”. Prin actul cultural al lui Mihai Sălcuțan, Nigrim și-a găsit expresivitate în acest volum.

În „Argument”-ul care însoțește „Nigrimiada”, Mihai Sălcuțan spune un lucru adevărat, dar la această concluzie nu se poate ajunge decât după ce ai citit această carte: „Nichita Stănescu a creat o știință <atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul>, pe care a numit-o hemografie”. E clar că Mihai Sălcuțan s-a lăsat influențat de aura științei pe care Nichita Stănescu a inventat-o și pe care a explicat-o în stilul lui caracte­ristic pe întinderea a 11 secvențe în „Respirări” (1982). Cititorul mai simte un lucru, faptul că în realizarea proiectului său Mihai Sălcuțan  a fost învăluit de o stare specială despre care Nichita Stănescu spune că „încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc: fericirea”. De aceea, întreg volumul este străbătut de o fericire a scrierii de parcă autorul s-ar scrie pe sine însuși. În secvența a IX-a  a „discursului” despre știința pe care a inventat-o, Nichita Stănescu adaugă: „Hemografia este abstractă și practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora”. Asta face Mihai Sălcuțan, scrie pe dinafară sufletul lui Nigrim.

Așa cum Nigrim nu și-a iertat contemporanii, trimițând spre ei destule săgeți, nici aceștia nu au stat degeaba. Pe acest conside­rent Mihai Sălcuțan și-a intitulat cel de-al cincilea capitol „Vârfuri de săgeți”. Au fost selectați: Octav Desila,  Henry Găbunea, Mircea Ionescu-Quintus, Florin Iordăchescu, Ion I. Pavelescu,  Mircea Pavelescu, Aurelian Păunescu, Ion C. Pena, Camil Petrescu, Nicolae Precupețu,  Radomir, Petru Rosiade, Virgiliu Slăvescu, George Topârceanu și Cincinat Pavelescu. Cu cel din urmă, magistrat,  prețuit de Macedonski și autorul unor epigrame spumoase, care  i-au asi­gurat unul din primele trei locuri  în rândul epigramiștilor români, Nigrim a avut dese dueluri. De aceea  Cincinat Pavelescu domină și selecția făcută de Mihai Sălcuțan, dintre care reținem câteva: Lui N. Mihăescu-Nigrim: „Cu epigramele-ți naive / Din nou în gheara mea încapi: / Ovidiu a scăpat de mine, / Tu de prostie n-o să scapi.”; Invitat la un duel cu Nigrim: „Cu un Nigrim, într-un duel, / E neloial să lupt cândva, / Floreta mea e de oțel, / Pe când a lui… de mucava.”; Unui confrate: „Nigrim a scris o carte de orice duh lipsită, / Și eu am cumpărat-o, deși știam că-i rea. / Nigrim cu modul ăsta  de două ori profită: / Întâi de-a lui candoare, al doilea de a mea!”; Unui scriitor popular: „Eu nu știu azi, la șezătoare / Ce ne silește să dormim; / Nu e târziu și e răcoare! / (Un glas): – În sală e Nigrim!”;  Operei lui Nigrim: „E crud să-ți fac un epitaf, / Prea ți-a fost viața scurtă ție, / Căci te-ai născut la tipograf / Și-ai răposat la librărie!”; Lui Nigrim & Comp.: „Talentul vostru-n adevăr / S-a mărginit numai la păr, / Dar toată strălucirea mea / Nu stă-n chelie, ci sub ea!”.

Un capitol al cărții, al șaselea,  se intitulează  „Reverențe” prin care posteritatea s-a mobilizat și își venerează maestrul și, simultan, locurile natale ale acestuia. Epigramiștii spațiului românesc vin cu un salut ceremonios, punându-și semnătura pe madrigaluri, sonete, rondeluri, gazeluri, parodii și poezii. Este remarcabilă  puterea  lui Mihai Sălcuțan de a determina atâtea nume, cu mult peste 100, să rezoneze cu demersul său. Aceste nume mari ale domeniilor literare  amintite construiesc  pe 90 de pagini un impresionant florilegiu,  o alcătuire de texte valoroase ce compun o veritabilă culegere antologică.

1 COMENTARIU

Comments are closed.

loading...
error: Content is protected !!