Medalion literar / Șlefuitorii de cuvinte – FLORENȚA ALBU

Poeta și memorialista Florența Albu s-a născut la data de 1 decembrie 1934 în satul Floroaica, comuna Vâlcelele (în trecut Crucea), din județul Călărași. A fost fiica lui Ion și a Mariei Albu, țărani înstăriți, situație de pe urma căreia a avut de sufe­rit atât în ceea ce privește efectuarea studiilor cât și a debutului literar.

A absolvit Liceul Gheorghe Șincai din București (1952), după care a urmat Facultatea de Filologie din Capitală (1952 – 1957). După ce termină studiile universitare este, timp de șase ani, șomeră, având totuși colaborări la diferite gazete.

După ce, în anul 1959, i se refuză publicarea unui volum de versuri dedicat Bărăga­nului, reușește să debuteze ­editorial cu volumul „Fără popas” la Editura pentru Literatură, în colecția „Luceafărul”, cu o prefață de Maria Banuș. Anterior, în anul 1955, debutează ­pu­blicistic în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1962 îi apare volumul de reportaje „Câmpia soarelui”. Florența Albu a lucrat numai în presă: la ziarul Scânteia Tineretului (1963 – 1965) și la revista Viața românească (1965 – 1995). A mai publicat, de-a lungul anilor, câteva volume de versuri, atât înainte, cât și după anul 1989, dar și un ­jur­nal, în două volume, „Zidul martor” (1970-1990) și (1994).

Claudiu Komartin, unul dintre criticii mai tineri care se apleacă cu multă atenție asupra unor scriitori apar­ținând altor generații, scria: „Deși prolifică, Florența Albu rămâne o scriitoare subestimată, iar literatura sa rămâne într-un nedrept secundariat și după 1989”. Iar Ion Pop, în urma apariției volumului de versuri ,,Aurolac” (1997) nota: ,,Niciun alt poet român nu s-a apropiat atunci de realitatea imediată, cu o voce răvășitor demascatoare a noilor stări de lucruri, în consecința dubioaselor evenimente ale Revoluției puse tot mai frecvent între ghilimele”. Despre poezia sa au mai scris nume mari ale literaturii române: Iorgu Iordan, Ion Băieșu, Marin Preda, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Laurențiu Ulici ș.a.

În afara propriilor ­vo­lume tipărite, Florența Albu se mai găsește publicată și în limba germană. În anul 1969 poeta îl descoperă pe scriitorul țăran Toader Hrib, a cărui lucrare, „Cronica de la Arbore”, a editat-o. Nu prea a avut parte de premii lite­rare. În anul 1980, Asociația Scriitorilor din București i-a oferit un premiu. Ultima carte semnată de Florența Albu este antologia foarte selectivă „Austru” (1999).

În anul 2000, pe 3 februarie, poeta se stinge din viață pe un pat al Spitalului Fundeni și este înmormântată în comuna Gruiu din județul Ilfov. Despre trecerea sa prin astă lume există, în afara mormântului, o placă memorială la intrarea în imobilul din Piața Rosetti, care amintește de ea. Și din poezia sa m-am adăpat atunci când eram foarte tânăr, iar revistele literare și anumite ziare ne mențineau tonusul. Erau anii când explodau pe firmamentul literaturii române Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ilie Constantin, Marin Sorescu, Constanța Buzea, Ileana Mălăncioiu și mulți alții care au devenit adevărate stele ale literaturii române, cunoscuți sub titulatura generația șaize­ci­cistă. Poezia sa de tinerețe,  elegiacă și nostalgică după câmpia Bărăganului, devine treptat plină de neliniști ­amintind de Bacovia, ca pe final să fie o voce demascatoare a relelor ce au avut loc în societățile traversate de poetă. Ceea ce este dureros este faptul că în cei 21 de ani care au trecut de la decesul său nimeni nu a avut ­puterea, interesul și curajul de a reedita măcar un volum al său. De pierdut au cititorii tinerei generații și literatura română.

Pas pe loc

Aceeași muzică

acceași mahala

de Orient – de Occident

același Nastratin plimbân­du-și

fală și mizerie

lehamite și foame laolaltă

același spirit dedulcit la lene

ori bășcălie veche

același joc pe loc –

nisip istoric

hulă măcinare

același pas pe loc pe loc pe loc…

Crepuscul

Ora fără umbre. Ora

cu fruntea netedă.

Lacul și plopii încheie lupta

cu vântul.

Lumina se cunoaște

îmbogățită-n nadir.

E-o limpezime-a visului întors

din confruntările cu fiecare clipă vie;

e-o claritate – a pietrei, în statui,

și-a gândului

în amintire.

și eu iubesc această oră

a echilibrului,

în care fiecare om e-un sunet plin

și un ecou

al celorlalți.

Mâinile

Mâinile repetau gesturile,

– tata semăna, săpa,

aprindea focul,

prefira sămânța dintr-o mână în alta,

strângea, risipea,

mângâia – niciodată n-am să știu

ce mângâia, plecând –

închidea poarta

și nu întorcea niciun semn

pentru noi, rămași în prag.

Cuvintele muriseră întâi,

mai trăiau gesturile,

mâinile repetându-le până la istovire,

îndreptându-le încă,

încet, cu grijă, cu sfințenie –

așa se taie pâinea, așa se seamănă,

așa se aprinde focul;

până la grație și abstract,

până la sensul definitiv:

Semănatul,

Mângâierea,

Închinăciunea,

Închisul porții.

Luciditate

Ne vom îndepărta curând,

De-acum ne sunt buzele vechi

și vorbele nu-și mai înlănțuie mâinile

și în tăceri simțim suind un frig

ca din adâncuri de fântâni ecoul.

Iată ochii-apele lor clătinate

și cearcănele de amurguri

în care tremură nesi­gure și se îneacă

dorințele și amintirea.

O să ne-ndepărtăm

și într-o zi

vom fi ca sudul și ca nordul

când dintre ele pleacă

păsările verii…

Iulie

Iulie. Pace pământului.

Pace apelor. Pace ierbii

și bălăriei. Nesomnul meu

cu o cicoare în zori.

Puțina omenire a satelor

trecând peste matca secată,

peste viiturile vremii.

Singurătatea lor, singurătatea

mea în poezie.

Urcă fata morgana, strălucită

capcană. Târziu din toate părțile.

Noi vom muri aici,

închiși din toate părțile

de libertate, câmpie,

exil deschis în patru vânturi…

Pace pământului, pace ierbii,

nălucirilor, setea, mersul în cerc,

aria de rotit

de măcinat stele.