Opinii

Mai ușor cu Trianonul pe scări

Nu am depășit reacțiile primitive și în mare parte prostești, care ne obligă să reacționăm la fiecare pro­vocare. De fapt, făcând exact jocul provocărilor lui Orban și legitimându-i propaganda.

Ultima încingere a spiritelor, în sens cronologic, s-a produs la recentul summit de la Kiev, când preșe­­dintele Ungariei, János Áder, a comparat anexarea Crimeii de către Rusia cu Tratatul de la Trianon. Încercând să îi asigure pe ucraineni că le înțelege exact situația și să își arate compasiunea, oficialul maghiar a vorbit despre „agresiunea marilor puteri” și „trauma Trianonului”. Traumă pe care maghiarii nu au uitat-o „nici după un secol, că au ajuns atunci să fie minoritari”.

Venită în contextul discuțiilor despre teritorii, invazii și, mai ales, al umorilor istorice ale Europei de Est, o parte de lume unde fiecare are măcar un război sau un masacru de reproșat vecinilor, declarația a urcat pulsul unora de la București. Contextul politic intern a pus și el gaz pe foc, contestatarii premierului Cîțu din lupta pentru șefia PNL grăbindu-se să punct­eze lipsa lui de reacție. Apoi au intrat în arenă patrioții de serviciu și ceilalți actori politici care tradițional mizează pe cartea naționalistă. S-a terminat cu stropșeli la televizor și cu un comunicat al MAE, care a condamnat în termeni diplomatici declarația. Ce rămâne totuși?

Faptul că oficialii de la Budapesta agită în mod intenționat apele pe tema Ungariei Mari nu mai este deja o noutate. S-a scris și s-a analizat. Știm cu toții că regimul Orban și-a făcut un stindard din această temă și că omul forte de la Budapesta încearcă să reînvie naționalismul revizionist maghiar, la pachet și ca o consecință firească a respingerii mode­lului european integrator și unitar. Nimic nou, de altfel. Îmi permit să aduc aminte celor care au uitat că exact aceasta a fost și atitudinea nobilimii naționaliste în perioada Dublei Monarhii (Doppelmonarchie), perioadă în care maghiarii, într-adevăr minoritari în propria lor țară, dacă este să răspundem președintelui maghiar, au făcut tot ce le-a stat în putință să respingă orice reformă și orice idee federalistă venită de la Viena. Nefiind specialist în chestiune, nu pot spune cât din această atitudine a dus în final la disoluția Austro-Ungariei și la „trauma de la Trianon”, dar, din câte spun istoricii specializați pe perioadă, a jucat un rol major. Asta doar ca observație.

O altă observație este că declarația președintelui maghiar nu este deloc motiv să sărim ca arși, de parcă acum am auzit prima oară așa ceva. Președintele Áder a fost chiar reținut vorbind despre „Tratatul de la Trianon”. În iunie 2020, cu ocazia inaugurării Monumentului Unității Naționale de la Budapesta, un memorial care a costat echivalentul a 16 milioane de euro și pe pereții căruia apar numele a 12.500 de comunități care au aparținut Ungariei până în 1920, Viktor Orban a vorbit despre „dictatul de pace de la Trianon”, numindu-l și o „condamnare la moarte”. Jurnaliștii europeni au apreciat că nu sunt motive de îngrijorare și că mișcările de propagandă ale lui Viktor Orban nu vizează în mod serios un revizionism teritorial, ci ralierea sprijinului intern în lupta contra Uniunii Europene. Dacă des­pre asta a fost vorba, atunci recursul la „dictatul de la Trianon” a fost eficient, potrivit unui sondaj realizat de Academia Maghiară de științe, 84% din cei apro­xi­mativ 1.000 de respondenți au fost de acord că ma­ghiarii adevărați sunt cei pe care „îi doare Trianonul”. Există și inițiativa Organizației Mondiale a Ungurilor, care de ani buni adună semnături pentru revizuirea Tratatului de la Trianon pe fondul sonor al unei trupe rock. De asemenea, cultul lui Horthy, „un om de stat excepțional” (în opinia lui Viktor Orban), a luat avânt. Mai sunt, desigur, și milioanele de euro pompate de către guvernul de la Budapesta sistema­tic înspre comunitățile ma­ghiare din țările vecine. Orban nu investește doar în media și afaceri, dar cum­pără și cluburi de fotbal în România. Deține două, dintre care unul în prima ligă, și urmează să îl cumpere pe al treilea.

Toate aceste lucruri ar putea conduce la ideea că regimul de la Budapesta, deși clamează oficial că nu are intenții revizioniste, ar avea un plan undeva în linii similare. Pe extremiștii noștri, căci avem și noi, nu e deloc greu să îi convingi că este așa. Dar să fie aceste provocări ale Budapestei dovada unor amenințări reale? Ar trebui să fim îngrijorați și să sărim de fiecare dată când un oficial maghiar are chef să își amin­tească de Trianon?

Securitatea ceaușistă făcuse un mare caz din „problema iredentistă”. Ditamai dosarul de problemă, cu sute de cetățeni ma­ghiari monitorizați pentru că erau suspecți de legături cu Budapesta. Cert este că dincolo de ceva agitație (cam cum se produce și astăzi), nici unul dintre do­cumentele obținute nu reușea să arate dacă exista ceva concret, un plan stabilit, niște acțiuni care ar fi confirmat teoria că Budapesta era pregătită să ne ia Transilvania. Paranoia regimului era alimentată la fiecare articol publicat de ziare obscure din Occident, care contestau teoria continuității românești în Transilvania. Imediat erau mobilizați istoricii noștri, care consumau tone de hârtie pentru a „contracara propaganda iredentistă”. Care propagandă ire­dentistă nu interesa pe nimeni în Occident.

Cumva cred că nu am depășit reacțiile acestea primitive și în mare parte prostești, care ne obligă să reacționăm la fiecare pro­vocare ambalându-ne inutil. De fapt, făcând exact jocul provocărilor lui Orban și legitimându-i propaganda. În fața propriului electo­rat, evident. Cine poate crede în mod serios că există cea mai mică posibilitate a modificării granițelor astăzi, când ele urmează să dispară oricum?

Evident, doar cei care pot manipula prin indu­cerea unor frici istorice.

(Text publicat în “Revista 22”)

Articole similare