Opinii

Luptăm sau fugim?

Am văzut cu toții în ima­ginile incredibile surprinse pe aeroportul din Kabul, cu afgani atât de disperați să-și pără­sească țara încât au năvălit în incinta aeroportului, pe pistă, ca mai apoi să se înghesuie în avioanele pre­gătite de decolare ce aveau misiunea de a-i evacua pe cetățenii străini și colaboratorii afgani, ai coaliței conduse de NATO, precum și pe familiile lor. S-au tras focuri de avertisment de către militarii care asigurau securitatea aeroportului și, până la urmă, au fost nevoiți să-i alunge cu elicopterul de pe pistă pentru      a-i împiedica să își pună viețile în pericol, în timp ce alte mii de oameni se călcau în picioare la porțile aeroportului încercând să pătrundă în interior mânați de disperarea de a-și părăsi țara de frica talibanilor.

Apoi, cea mai terifiantă imagine, care a șocat pur și simplu întreaga lume, a fost aceea cu  aeronava militară care rula pe pistă pregătindu-se de decolare, iar afganii se agățau cu disperare de trenul de aterizare, ca mai apoi să-i vedem pe unii dintre ei desprinzându-se și căzând către pământ, în timp ce aeronava lua înăl­țime.

Am fost înmărmuriți cu toții de dramatismul situației, aproape la fel ca acum 20 ani, pe 11 septembrie 2001, când priveam imaginile de la atentatele care au schimbat Ame­rica și lumea; dar aceasta este altă filă de istorie  în amănuntele căreia nu voi intra astăzi.

Revenind la imaginile dramatice de pe aeroportul din Kabul, care încă nu-mi dau pace, după ce am depășit emoția creată de impactul vizual când spunem cu toții ,,bieții oameni, din disperare recurg la soluții extreme”, am început să mă gândesc dacă fuga lor nu cumva miroase a lașitate. Apoi, i-am judecat aspru în mintea mea, gândin­du-mă cum este posibil să fugă ca năpârcile, lăsându-și în urmă mamele, soțiile, copiii… neamul? Cum este posibil ca o armată de 300.000 de oameni, cât avea armata afgană, în care au fost investiți miliarde de dolari, în pregătire și înzestare, să fie înfrantă aproape fără să opună rezistență de 80.000 de tali­bani bărboși, cu turbane și cu automate Kalașnikov?

Au pierdut lupta înainte să o înceapă, de fapt! Da, i-am judecat, la asta ne pricepem cu toții de minune, să îi judecăm imediat pe alții pentru faptele lor. Judecându-i superficial, am gândit că ,,tinerii noștri nu ar face niciodată așa ceva, căci au exemple destule din trecut la care să se raporteze și pe care să le folosească drept repere. Noi suntem români, avem în genă vitejia stră­moșească, avem o istorie care ne repre­zintă…”.

Dar, a venit imediat întrebarea și, odată cu ea, o lacrimă în colțul ochiului: ,,Și cine o mai citește?”. Cui îi mai pasă de istorie? Cine ar mai muri vitejește din dragoste și patriotism pentru țara noastră? Câți dintre tineri mai cunosc istoria neamului când numărul orelor de istorie predate în școli s-a redus drastic în ultimii ani? Mai știu ei oare despre Războiul de Independență al Româ­niei, când au pierit sau au fost răniți aproape 8.000 de militari români? Acestea nu sunt doar niște cifre menite să impresioneze, sunt eroii fără ale căror sacrificii nu mai aveam o țară a noastră. Fără eroismul dus până la extrem al celor 220.000 de militari morți și răniți din Primul Război Mondial, fără cei aproximativ 800.000 morți și răniți din cel de -Al 2-lea Război Mondial, România nu mai exista, ne-am fi pierdut identitatea!

Își mai amintesc românii despre soldatul grenadier Constantin Mușat, supranumit ,,grenadierul cu o singură mână”?  El a căzut la datorie în Primul Război Mondial, pe 13 august 1917, la Oituz… Deși își pierduse un braț în luptele din zona Râmnicu Sărat, a refuzat să fie clasat ca inapt medical și s-a reîntors pe front unde a luptat cu vitejie până a fost răpus de un glonț inamic. Povesti­ți-le asta copiilor voștri! Ei trebuie să știe cât mai multe date și fapte pentru a întelege și a învăța să-și iubească țara!

Au auzit tinerii noștri des­pre căpitanul Grigore Ignat, participant la luptele de la Mărășești din Primul Război Mondial, care a căzut eroic la datorie la 19 august 1917 apărând Cota 100 din zona pădurii Răzoare în apropiere de Mărășești, oprind un puter­nic contraatac german, până la venirea subunităților din rezerva Diviziei, contraatac care ar fi dus la spargerea frontului românesc din zona Focșani?… A fost găsit mort, dar cu mâna încleștată pe trăgaciul uneia dintre cele opt mitraliere ale companiei pe care o comanda și din care doar un singur militar a supraviețuit.

Dar despre soldatul pontonier Eftimie Croitoru, au citit… au auzit? Ori le-au povestit bunicii sau tații despre el? Acesta a căzut la datorie pe 17 noiembrie 1944, când, cu prețul vieții, a salvat de la distrugere podul de pontoane făcut de militarii din Compania 18 Poduri-Râuri peste râul Tisa, lovind cu barca în care se afla o mină magnetică ce se apropia de podul pe care îl traversa o coloană de ostași români.

Toți acești eroi, și mulți alții, mă gândesc că ar fi putut ,,ipotetic” să încerce  să se prindă cumva de roata avionului pentru a-și apăra doar propria piele, dar nu au făcut-o! De ce? Pentru că au avut un ideal, un țel, o țară și o națiune pentru care să lupte. Pentru că au avut conducători buni, comandanți instruiți și viteji care i-au condus în luptă și care au murit împreună cu ei! Pentru că dragostea de țară era mai mare decât dorința de a-și salva propria viață. Însăși viața își pierdea însem­nătatea când era vorba de credința și crezul care îi mâna în luptă.

Și, iată, venim astăzi și ne întrebăm, retoric, dacă tine­rii noștri ar fi puși într-o situație asemănătoare celor din Afganistan s-ar agăța de roata avionului sau ar muri în luptă pentru țara și neamul lor? Și ne mai întrebăm, oare ar merita să ne moară în luptă tinerii cum au murit la Revoluție, cre­zând într-un ideal care ulterior s-a dovedit că nu avea nimic în comun cu entuziasmul și cu sacrificiul lor? Pentru cine și pentru ce ar mai lupta acum, chiar și cu prețul vieții? Ce țel și idealuri ar mai avea care să-i mâne în luptă și pentru cine ar mai face-o? Pentru clasa politică? Dar probabil că și la noi, așa cum a procedat președintele Afganistanului, clasa politică ar fugi cu elicopterul or, în disperare de cauză, ar încerca să se agațe de o roată de avion…

Voi ce credeți, luptăm sau fugim?

Articole similare