Lacul din Buzău despre care se spune că ar fi înghițit o armată

Lacul Vulturilor, cunoscut și ca Lacul Fără Fund, se află la o altitudine de 1.420 de metri în Munții Siriului, aproape de comuna Chiojdu. Este un lac de origine glaciară, cu o suprafață de 10.000 de metri pătrați, lungimea de 130 de metri și adâncimea maximă de 2,5 metri, fiind alimentat din ploi și de izvoarele de la baza culmii de grohotiș. În trecut a fost populat cu păstravi, dar azi se pare că trăiesc în el numai boișteni.

Nu doar peisajele impresionante, care oferă o pers­pectivă asupra mun­ților din jur, au făcut ca la­cul să fie foarte apreciat în rândul turiștilor, ci și numeroasele legende, care îi conturează o imagine misterioasă. Mai mult decât atât, Munții Buzăului, care înconjoară lacul, sunt prin­tre puținele locuri din România în care, cu puțin noroc, pot fi văzute capre negre.

Traseu impresionant, încărcat de istorie

Nu doar lacul este de o frumusețe răpitoare, ci și traseul până acolo, care se parcurge în trei-patru ore. Amatorii de drumeții se pot opri la Poarta Vânturilor, al cărei nume nu este deloc întâmplător, căci aici se întâlnesc curenții de aer din Carpați, fiind o zonă cu activitate atmosfe­rică intensă, în fiecare zi din an. Poarta Vânturilor este o șa, care se află între vârful Bocârnea (1.657 metri) și culmea Mălâia (1.662 metri), fiind aflată la 1.490 metri altitudine, motiv pentru care se canalizează o parte din masele de aer din nord vest.

Cei care trec de Poarta Vânturilor pot merge mai departe, la Tabla Buții, o trecătoare care a fost martora a numeroase evenimente din istoria românilor, fiind teatrul unor bătălii cunoscute. În Evul Mediu, drumul care trecea pe la Tabla Buții a servit atât ca drum comercial, inclusiv ca „drum al sării”, cât și strategic, fiind și o cale de pătrundere în Transilvania utilizată de către pecenegi, cumani și tătari. Aici a fost un punct vamal între Țara Românească și Principatul Transilvaniei, străjuit de o cetate atestată în documentele medievale încă din secolele XIII – XIV.

În 1542, a fost atestată trecerea pe aici a lui Petru Rareș, iar în octombrie 1599, a lui Mihai Viteazu. Tătarii, armatele turcești, cele transilvane sau cele ale Țării Românești au traversat trecătoarea, care a fost de două ori chiar teatrul unor operațiuni ­mi­litare (1655 și 1688). După anul 1700, vama transilvană a fost mutată la Vama Buzăului, la Tabla Buții rămânând doar un pichet de grăniceri.

În Primul Război Mondial, trecătoarea a redevenit teatru de operațiuni militare începând cu 15 august 1916. Efectivele Corpului III Armată, alături de efective din Divizia a 5-a și Regimentul 8 Infanterie, cu trei batalioane, respectiv 3.000 de oameni, au format Grupul Tabla Buții care a intrat în ofensivă spre Țara Bârsei și Brașov. În apro­piere, un cimitir militar, unde sunt înmormântați atât soldați români, cât și străini, amintește de luptele purtate aici în august-octombrie 1916 între Divizia a 6-a a Armatei a II-a române și Divizia 89 germană. Cimitirul se află la marginea pădurii, în partea de jos a colinei Tabla Buții, imediat sub cota 1.380, unde s-au desfășurat ultimele lupte de dinaintea retragerii.

Locația este sălbatică, însă oferă peisaje desprinse din povești. Lacul Fără Fund nu este numai singurul lac glaciar din Carpații de Curbură, ci și unicul lac glaciar din Carpați. Temperatura apei depinde de distribuția verticală a concentrației de sare, care crește în adân­cime. Apa lacului acumulează căldură solară în timpul verii, pe care o păstrează, parțial, și iarna, printr-un fenomen denumit „heliotermie”, care poate fi menținut cu condiția ca stratul de apă de la suprafață să nu fie agitat. Micul lac are o importanță vitală pentru flora și fauna din jur, care sunt influențate direct de caracte­risticile climatice și de chimia apei.

Lacul legendelor

Legendele care pla­nează asupra lacului sunt din cele mai diverse, începând chiar cu numele. Alexandru Vlahuță mențio­na, în cartea sa, „România pitorească”, o legendă conform căreia lacul ar fi loc unde vulturii veneau pri­mă­vara să-și învețe puii să zboare, iar numele i-a rămas legat de aceștia: „Aici, spun ciobanii, că vin vulturii primăvara, de beau apă ca să-ntinerească, aici își învață puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripele-ntinse, trufașii regi ai înălțimilor”.

Denumirea de „Lacul Fără Fund” vine, însă, de la o altă legendă, care spune că un cioban, sătul de meseria sa, și-ar fi lăsat turma de mioare, aruncând bâta în apa lacului. După un an de peregrinări, ciobanul și-ar fi regăsit bâta plutind în apele Dunării și, mistuit de dorul mioarelor și al locurilor natale, s-a întors acasă. Aceasta face trimitere la legătura subterană a lacului cu celelalte ape din țară.

O altă legendă legată de ochiul de apă mai spune că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, oamenii au construit un drum-capcană pe sub lac, pentru a-i induce în eroare pe nemți, iar tancurile germane ce au intrat pe acolo nu au mai ieșit la suprafață niciodată. Tot o altă po­veste, vehiculată printre localnici, mai spune că „locuitorii din satele de la poalele muntelui își aruncau în lac bogățiile de frica tătarilor, ce știau că acești localnici erau bogați. Oamenii rămâneau cu gândul că le vor recupera după trecerea cotropitorilor, dar nimeni nu a mai găsit nimic”.

Drumul este anevoios, însă merită făcut, pentru o experiență de neuitat. Cu toate acestea, jandarmii montani recomandă prudență, dat fiind că numeroși turiști s-au abătut de la traseele marcate, rătăcindu-se prin munți, iar nu puține au fost cazurile în care a fost nevoie de intervenția autorităților pentru a-i găsi.