La 165 de ani de la naștere / Alexandru Marghiloman – ultimul „lord valah”

Viorel FRÎNCU

Alexandru Marghiloman, personalitate marcantă a vieții publice românești, cu o acti­vitate politică laborioasă în ultimul pătrar de veac XIX și în primele două decenii ale se­colului XX, supranumit de scriitorul buzoian Nicolae Peneș „Lordul valah”, s-a născut la 27 ianuarie/9 februarie 1854, la Buzău.

După absolvirea Liceului „Sf. Sava” din București, urmează cursurile Facultății de Drept din Paris. Întors în țară, este atras de gruparea junimistă și se înscrie în Partidul Conservator. A fost ales ­de­putat în Colegiul I Buzău, la alegerile pentru Camera De­putaților din 6 noiembrie 1884 și a devenit membru al guvernului în 1888. A favorizat cooperarea cu Germania și Austro-Ungaria, dar la izbucnirea războiului în 1914 a susținut neutralitatea. În 1916, în calitate de lider al Partidului Conservator, a refuzat un loc în cabinetul lui Ion Brătianu pentru că s-a opus aderării României la război de partea aliaților din Antanta.

Devine prim-ministru la solicitarea regelui

De menționat că, încă din august 1916, Regele s-a înțeles cu Al. Marghiloman ca acesta să rămână în rezervă pentru a fi chemat la guvern, dacă România va pierde războiul cu Puterile Centrale. Când guvernul s-a mutat la Iași, Brătianu a fost de acord ca Al. Marghiloman să rămână la București, în calitate de președinte al Crucii Roșii, pentru a menține contactul cu autoritățile germane, și i-a lăsat fonduri în sumă de 1.000.000 lei. Aflat în zona de ocupație, întreprinde o serie de acțiuni în favoarea țării: organizează spitale, trimite pachete, bani și corespondență prizonierilor  români din Germania, Austria și Bulgaria, facilitează legături cu Crucea Roșie elvețiană, care trimite ajutoare acestora. Se estimează că, pe perioada ocupației, au fost trimise prizonierilor noștri 17 vagoane cu 16.500 lădițe de alimente și 280 de cufere cu rufărie.

După capitularea Ro­mâniei, Marghiloman a cedat cererii Regelui de a deveni premier și, la 18 martie 1918, formează noul Cabinet în componența căruia intră majoritatea celor care i-au fost alături în Bucureștiul aflat sub ocupație.

Pacea de la București salvează armata și dinastia

Cu riscul sacrificării carierei politice, reia, la 9/22 martie 1918, tratativele cu Pute­rile Centrale, iar la 24 aprilie/7 mai 1918 semnează Tratatul de pace de la București (niciodată ratificat de Rege), în condiții cvasitotale de subordonare și exploatare a țării, în special față de Germania și Austro-Ungaria.

Însuși Ion I.C. Brătianu sublinia, la o consfătuire a majorității liberale desfășurată în acele zile, că Marghiloman „se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică dar patriotică”, prevăzând faptul că mai târziu acesta „va fi calomniat, ofensat, batjocorit”. Brătianu a subliniat că „trebuie să se știe că acest om a salvat Coroana și Moldova și că acest lucru primează”, iar el, în calitate de președinte al Partidului Național – Liberal, îi era „recunoscător în chip special d-lui Marghiloman, pentru marile servicii pe care le-a adus Coroanei și Țării”. Alexandru Marghiloman justifica astfel semnarea acestui act: „Pacea de la București este maximum de concesii ce se putea obține, care a salvat  armata și dinastia”.

În timp ce la București se purtau tratative dificile pentru încheierea armistițiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari. La 27 martie/9 aprilie 1918, aflat la Chișinău, în ca­litate de prim-ministru al României, Sfatul Țării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu țara-mamă. În mijlocul aclamațiilor celor prezenți în Sala Sfatului Țării, lui Alexandru Marghiloman i se înmânează Actul unirii Basarabiei cu România.

Cu acest prilej, acesta declara: „În numele poporului român și al regelui României, cu adâncă emoțiune și cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului țării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”.

De menționat că, pe tot parcursul guvernării, Al. Marghiloman a sprijinit acțiunile unioniste din Bucovina, în vederea unirii acesteia cu România. În acest sens, la sfârșitul lunii octombrie 1918, la încheierea guvernării sale, acesta spunea: „Retragerea mea nu e o dezertare (…) Am păstrat țării o dinastie, o armată și i-am dat Basarabia și Bucovina cu integritatea ­te­ritoriului”.

„Tragica victimă a unor grozave împrejurări”

Parlamentul Marghiloman, controlat de majoritatea conservatorilor progresiști, a supus Corpurilor Legiuitoare, conform prescrierii Constituții, ratificarea Tratatului de Pace de la București, 15 iunie 1918, încheiat în condiții ­umi­litoare pentru România.

Aplicarea reformei agrare, înscrisă în programul electoral al conservatorilor, reprezentând interesele ma­rilor proprietari de terenuri, precum și legea sindicatelor produc nemulțumiri și revolte în rândurile păturii țărănești și a proletariatului, iar ­tri­miterea în judecată a liberalilor care au decis trecerea Ro­mâniei a creat un curent anticonservator, cu repercursiuni asupra viitorului partidului.

În ceea ce privește Legea electorală, conservatorii-progresiști considerau că „votul universal va face treptat ­edu­cația politică a poporului”. În acest sens, legea prevedea „votul universal pentru femei la nivelul județului și comunei”, precum și ,,coborârea limitei de vot pentru Senat de la 40 de ani la cea a parlamentului”, declarându-se în final adepți ai „votului plural”.

Pe fondul acestor ne­mulțumiri populare, la trei zile după capitularea Austro-Ungariei și în contextul înfrângerilor suferite de Pute­rile Centrale, Guvernul condus de Alexandru Marghiloman și-a încheiat misiunea, fiind înlăturat de Rege, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. În aceste condiții, fostul prim-ministru și șeful Partidului Conservator Progresist s-a simțit profund jignit, socotindu-se victima unei „lovituri de stat” dată în favoarea lui I. C. Brătianu. Însuși Nicolae Iorga, redutabil adversar al germanofililor și colabora­ționiștilor, apreciază prin autoritatea sa că: „Alexandru Marghiloman a fost tragica victimă a unor grozave împrejurări (…) o podoabă a vieții noastre politice.”

Ultima ieșire în public a lui Marghiloman

După demiterea guvernului, au urmat o serie de ­ata­curi furibunde ale rivalilor politici, în special ale liberalilor și averescanilor, care l-au stigmatizat cu calificative precum „omul nemților”, „tră­dător de țară”, „colaborațio­nist” etc. Totodată, se simt primele semne ale începutului dezintegrării Partidului Conservator, căruia îi adăugase, la 1/14 decembrie 1918, sintagma de „Progresist”.

Cu o doctrină desuetă, neținând pasul cu noua reconfigurare a eșichierului politic românesc, Partidul Conservator-Progresist înregistrează eșec după eșec în alegerile ce vor avea loc în anii 1919, 1920 și 1922, la ultimele neobținând vreun mandat.

În aceste condiții, mulți fruntași ai partidului migrează către alte formațiuni politice (Partidul Național, Partidul Poporului, Partidul Naționa­list-Democrat ș.a.).

Ultima manifestare po­litică a conservatorilor progresiști a avut loc la 9 aprilie 1924, cu prilejul celor 70 de ani de viață a lui Marghiloman, la banchetul organizat la Hotelul Athenée Palace, la care au participat 300 de persoane, marea majoritate făcând parte din generația „în vârstă”. Cu acest prilej a fost bătută o monedă comemorativă și ­edi­tat un volum omagial. Aceasta a fost, practic, și ultima ieșire în public a liderului conservatorilor progresiști.

Eșecurile politice și ata­curile permanente ale adversarilor săi, din ultimii ani, au condus, implicit, și la degradarea stării de sănătate a liderului conservatorilor progresiști.

„Un cap politic bine organizat, un perfect gentilom și o minte de care țara ar fi avut, poate, încă nevoie”

Iată cum consemna ziarul Adevărul, din 12 mai 1925, decesul politicianului buzoian: „După o ședere de 4 luni, în Austria, unde a fost în căutarea somităților de la fa­cultatea de medicină din Viena, Al. Marghiloman s-a înapoiat în țară, la 17 februarie a.c., descinzând direct la (Vila) Albatros, unde a rămas până a închis ochii. Cu toate îngrijirile ce i s-au dat, necruțătoarea boală n-a putut fi oprită. În ultimele săptămâni, starea fostului prim-ministru a fost mult agravată.

Defunctul, cu toată starea rea, și-a păstrat cunoștința până aproape în ultimele momente.

Noaptea de sâmbătă spre duminică a fost grea. Spre dimineață a adormit puțin. Agonia propriu-zisă a început duminică la amiază. A fost o agonie lentă, liniștită.

La orele 5,40 d.a., fostul președinte de consiliu și-a dat sfârșitul”.

La moartea sa, publicația prahoveană Săptămâna, din 17 mai 1925, care „nu i-a împărtășit credințele politice, își mărturisește adânca-i părere de rău ce o resimte în fața groapei deschise a aceluia care a fost Alexandru Mar­ghiloman. Om de lume, de carte și de talent, șeful partidului progresist a avut adesea un important rol de conducător în treburile politice ale țării. Orator cuceritor, verbul lui elegant – aducea o notă de occidentalism și de superioară civilizație în parlamentul nostru. Cărturar de seamă și perfect cunoscător al tuturor problemelor de însemnătate politică, Al. Marghiloman, prin cuvântul său, prin scrisul său, prin fapta sa, a adus extrem de importante servicii țării. Cu moartea lui dispare un cap politic bine organizat, un perfect gentilom și o minte de care țara ar fi avut, poate, încă nevoie”.

Mai mult sau mai puțin contestat, Alexandru Mar­ghiloman va rămâne în istorie, înainte de toate, prin faptul că, în calitate de prim-ministru, a fost cel care a primit Actul Unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918.

„Va veni dar ziua când serviciile ce a adus țării, nu le va mai contesta nimeni. Atu­nci, Românimea recunos­cătoare va așeza la Chișinău pe soclul de granit (…) monumentul lui Alexandru Marghiloman, eliberatorul!”.

(Fragmente din volumul în pregătire „Adevărul des­pre moartea lui Alexandru Marghiloman”)