Dumitru Ion DINCĂ
A șocat dintotdeauna lumea literară, în ciuda unei timidități care l-a determinat de nenumărate ori la compromisuri majore. Nu în plan literar, pentru că în anii 1967 nici nu prea avea interlocutori. Fugeau de el inclusiv profesorii de română, mai ales ei. Iova dobândise un acut simț al textului. Promovarea, zic bine, cuvântului într-o construcție, ca mijloc de comunicare, impunea în viziunea lui Iova o arhitectură care se supunea întâi legilor sunetelor, capabile să anticipeze în fond cuvântul în grafia ce se impunea. „1971. Ordinea în care el plânge“, spectacol lingvistic numai aparent. Iova a fost și va rămâne întotdeauna conștient de misiunea lui, una ingrată, pe care și-o asumă cu o nonșalanță încărcată de ironii și deseori autopersiflări, deoarece presiunea convivilor nu-l mulțumește, nu-l descarcă, nu-l eliberează, poate, dimpotrivă, îl îngenunchează. După umila mea părere și prin cartea „Eleven“, Iova demonstrează, la altă scară, aserțiunea conform căreia creatorul atinge limita superioară a libertății totale numai atunci când conștientizează parametrii propriului comportament. N-o să mai apelez de școala formală rusă pe care o cunoaște ca nimeni altul și nici la alte exemple. Mărturiile și cărțile publicate până acum sunt edificatoare.
Spunem că a atins, poate e singurul, pragul limitei superioare a libertății totale, tocmai pentru că-și cunoaște parametrii propriului comportament. Deci, un creator total liber. Publică „Texteiova“, în 1992, cărți de poezie, de eseuri, de atitudine, un roman, cu sentimentul că a devenit suveran într-un teritoriu pe care și l-a creat, compus tușă cu tușă. În 1967 îmi mărturisea într-o serie de scrisori că se consideră un al doilea Eminescu. Apoi revenea și nuanța. “Un Eminescu superior trebuie să apară din generația noastră sau cele apropiate nouă“. Veți zice că sunt gânduri de adolescent, pusee ale unui creator supus presiunii complexelor. Nu știu cât ale epocii, pentru că atunci, la Mizil, chiar eram liberi. Numai că raportarea la Eminescu nu mi se părea, cel puțin mie, ceva exagerat de bun.
De aici poate acest joc drăcesc în care i-a atras și pe alții. Cabotin și timid, Iova simte nevoia ovațiilor. Da, nu exagerez. Comportamentul lui o demonstrează. Când scrie câteva fraze pe coperta a IV-a a romanului lui George Vioreanu „Salonul de voci inegale“ semnează cu trufie și sarcasm – Iova, ca și când cel din cătunul cel mai îndepărtat s-ar culca sub pernă cu cărțile lui. Știu, biografia și l-ar îndreptăți la mai multe onoruri. Numai că nu-l interesează așa ceva din punct de vedere oficial. E suficient ca literații să-i recunoască supremația, ca Iova să devină dascălul patetic, indulgent și dispus să-și cenzureze textele sub ochii adunării improvizate. Statutul pe care și l-a câștigat nu-l incomodează să ne dea alte cărți pe aceeași formulă a libertății totale. Iova își poate permite să scrie despre „deztârtițarea (gândirii)“ într-un poem cu titlul „soarele în oraș/în vasele multe/meniscul lui de pleoapa mea/în ochiul pe stradă dedesubt“, ca apoi să redea o secvență din 1979, în Pod. „Mariana Madi Marin îmi restituie dactilograma 1973. Zice că <astea sunt scrise pentru nebuni> Cărtărescu, în hol, înainte de o ședință de Luni, zice anturat zice rău da nu de rău zice și îl aud: <nu mai citesc Iova, că zece zile nu am putut să scriu nimic> Merci. <și Iova continuă… că poți e esprimaț – ahtori/căcănari, năpârstoci, greșiți i se recrutează oameni în putere, puterea de administrat: orice putere detectată e parazitară (lume, lume guvernabilă) monegasc și monobasc cap și minte e ea (mai) oasă de cap văzut ca ciot Navara: vasc, basc gasc…>“.
Am redat numai aceste secvențe din „Eleven“ tocmai pentru a incita cititorul. Să-l aclame sau să-l demoleze pe Iova, atotsuveranul creatorilor. Acest excurs, ca să fiu în ton cu Gelu Iova, nici nu și-ar mai fi avut rostul dacă oamenii ar cunoște cât de cât biografia și cărțile scriitorului. S-au realizat exegeze, în special în colecția „Aula“ de la Brașov, despre unii scriitori la auzul numelor cărora chiar și confrații mârâie. În schimb, Iova e și la această dată expediat la marginea fenomenului, încărcat cu talerii pe care scuipă cine vrea și ce vrea. Nici nu-l interesează aceste expediții ce iau turnura unor cruciade, deseori. Deoarece numai el știe de ce afirma cu 43 de ani în urmă că ar putea fi un Eminescu superior. Secvențele pe care le-am redat din „Eleven“ sper că au convins, dacă nu incitat. Dar, cum își punea aceste probleme la vârsta de 17 ani? Iată numai câteva pasaje din ampla corespondență pe care am purtat-o atunci. „Până luna asta (iulie 1967) poezia mi s-a hrănit din nostalgii cu implicitele angoase. Dar Hemingway, Reymont, Salamon Erno, Octavian Goga m-au apropiat de cerințele lui Gherea. În același timp, însă, studiul lui Hemingway și Joyce, Rilke și Eminescu m-au trecut prin sfera lui Ibrăileanu din nou spre Maiorescu. Înțeleg că arta nu vrea să se umilească punându-se în slujba altor țeluri. Dar întrebarea chinuitoare este: Ce este arta? Este o existență în sine sau un mijloc? Cred că este un mijloc. De comunicare și, implicit, de propagare. Arta slujește și trebuie să slujească umanismul, așa cum de fapt a și apărut: în slujba umanismului. Arta are misiunea umanizării omului. Arta înglobează esteticul. Arta depășește esteticul. Arta cunoaște. Cunoaștem prin artă. Cunoaștem prin artă ceea ce trebuie să exprimăm prin artă. Arta este cunoaștere, expresie, limbaj, mesaj. Arta este purgatoriul din care emanăm infernul și paradisiacul. Poezia în special nu e poezie. (Călinescu) dacă nu exprimă Paradisul și Infernul. Ca să le exprimăm ne integrăm Puragoriului“. Iată cum percepea arta un puști din satul Găgeni în anul 1967! Copleșit de teroarea răspunderii scriitorului, Iova făcea un adevărat balet de idei. Trecea cu un firesc impetuos de la Gherea la Ibrăileanu, ca după aceea să se reîntoarcă tot la Maiorescu. Îl citea cu voluptate pe Joyce, dar și pe Rilke și Octavian Goga. Iată de ce Iova este singurul scriitor român cu adevărat liber pe care l-am cunoscut. Compromisul cu ideile îi era străin. Dimpotrivă, așa putea spune că se apropie ca destin de marele Marin Preda care afirma în „Imposibila întoarcere“: „Ideile sunt viața noastră! Ne facem despre noi înșine și despre lume o idee sau un sistem de idei și nu renunțăm la ele nici atunci când vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii și uneori în condiții excepționale, de convulsie socială, ne pierdem chiar libertatea și viața…“.
Cam așa stau lucrurile și în cazul lui Gheorghe Iova. Unul dintre cei mai înzestrați poeți și teoreticieni ai României de astăzi, un intelectual capabil să perturbe inclusiv sistemul planetar. Metaforic vorbind. Dar realitatea o confirmă. Iova și-a pierdut căminul în câteva rânduri, locul de muncă, profesor, cariera (?) aici nu putem comenta, prietenii? i-a ținut lângă el până le-a simțit duhoarea nefastă. În rest și-a văzut de cărțile lui, trudind ca nimeni altul la statutul de scriitor. Cu cartofi prăjiți pe fierul de călcat într-o mansardă la podul Izvor sau… Dar ce rost mai are să-l comentez. Citiți-i cartea „Eleven“. Iar ca o introducere în acest scenariu la care vă provoc am să redau titlurile poemelor din „Eleven“.
