FOTO | Vulcanii Noroioşi, promovaţi prin „România Sălbatică” şi în străinătate

Fără nicio sursă de finanţare, dar cu o infinită fascinaţie pentru natură, fotograful Dan Dinu şi regizorul Cosmin Dumitrache s-au înhămat vreme de aproape zece ani la un proiect ambiţios: „ROMÂNIA SĂL­BA­TICĂ”, cel mai amplu documentar despre ţara noastră. El a fost recompensat cu premiul publicului la TIFF 2021 şi a ajuns şi la Buzău în cadrul „Buzau International Arts Festival”. Nici nu avea cum să fie altfel, pentru că dincolo de calitatea filmărilor şi poveştilor spuse, filmul beneficiază şi de alte atuuri. Actorul Adrian Titieni este naratorul, iar coloana sonoră aparţine Bucharest Film Orchestra, sub bagheta dirijorului Tibe­riu Soare.

Buzoienii prezenţi în sala Teatrului „George Ciprian”, unde a avut loc proiecţia filmului „România sălbatică”, cel mai complex documentar dedicat naturii din ţara noastră, au avut parte de o seară specială, cu discuţii pe tema protejării faunei, florei şi resurselor naturale. Surpriza plăcută pentru public a fost  să recunoască în film sec­venţe din judeţul Buzău, filmate la Vulcanii Noroioşi.

Dan Dinu a venit la întâlnirea cu buzoienii şi a explicat pe îndelete că toate poveştile din documentar sunt absolut autentice , unele fiind filmate pe parcursul a doi ani, aşa cum este scena cu acvila de munte. „Au fost scene pe care am vrut să le schimbăm pe parcurs. Dau exemplu cu acvila de munte. Ştiam comportamentul şi a fost momentul de dramă din film. Dar am gândit iniţial secvenţa pentru acvilă ţipătoare mică. Am ales-o pentru că era mai uşor de găsit. Doar că ea trăieşte în arbori şi trebuia făcută o platformă. Erau câteva cuiburi pe care nişte colegi ornitologi ni le-au arătat. Problema  era că trebuia să facem cuibul în iarnă, până acvila ţipătoare migrează, să facem platforma şi să ne rugăm ca acvila ţipătoare să cuibărească în cuibul acela. Erau prea multe necunoscute. Până când un alt prieten ornitolog, care studiază acvilele de munte în Munţii Trascăului, ne-a zis să încercăm acolo. A fost mai facil pentru că acvilele de munte îşi păstrează cuibul de la un an la altul şi nu migrează. În primul an am stat nouă ore la pândă într-o zi într-un loc incomod pe o bucăţică de stâncă.  Nouă ore acvila era pe cuib şi nu a făcut decât să se întoarcă de pe o parte pe alta. Efectiv nu a făcut nimic. A doua zi s-a dus Cosmin. Acvila nu mai era pe cuib. Cei doi pui se vedeau; erau două mogâldeţe pe puf şi am filmat prima bucată din secvenţa respectivă. Am zis să venim peste câteva săptămâni. Din păcate, puii au dispărut, probabil din cauza vreunui răpitor. Ceea ce aţi văzut, finalul, am filmat la un an după, cu o nouă ge­neraţie de pui. Au fost secvenţe care s-au întins pe doi ani de zile din acest motiv. În acelaşi an am mers să filmăm puiul care îşi lua zborul. Am filmat în ture diferite ca să iasă aşa”, a povestit Dan Dinu.

Cei doi au reuşit să surprindă momente memorabile: rotitul cocoşului de munte, boncănitul cerbilor, ritualuri de împerechere la diverse specii de păsări rare. Scene comice, dar şi încărcate de  dramatism, scene de viaţă fireşti. Unele i-au surprins până şi pe biologii cărora le-au cerut ajutorul. „Toate poveştile pe care le-am surprins sunt absolut autentice; n-am încercat să schimbăm cu nimic sensul naturii. Au fost poveşti care i-au uimit şi pe biologi, nu ştiau nici ei ce să ne răspundă şi aveau nevoie să se documenteze. Absolut toate scenele au fost verificate cu biologul Călin Hodor, cel care s-a implicat cel mai mult. Am colaborat cu aproape toate ONG-urile mari din România, cu biologi, cu silvicultori, au fost mulţi oameni care ne-au ajutat să putem duce la capăt nebunia asta”, a spus Dan Dinu.

Filmul va rula anul viitor în străinătate

Povestea filmului  a pornit pe de o parte datorită pasiunii lui Dan Dinu pentru fotografie, iar pe de altă parte din dorinţa acestuia de a face cunoscute frumuseţile naturale ale României şi peste hotare.

„Am văzut sute de filme documentare. Am văzut multe peisaje din lumea asta şi, din păcate, în niciuna din producţiile mari – mă refer la producţiile BBC de exemplu-,  nu apărea România, ceea ce mi s-a părut o nedreptate. Pentru că avem cea mai bogată floră din Europa frumoasă. În urmă cu doi ani, a apărut una dintre seriile lor care se numeşte <Seven worlds one planet> şi, mergând pe Europa, au ajuns şi în România, şi, printr-o întâmplare, noroc, nu ştiu cum să o numesc, au ajuns şi la mine. Aveau nevoie de poveşti din România pe care să le filmeze. Am luat sursele posibile şi imposibile pe care le aveam legate de ONG, pe care le realizasem în munca noastră de România Sălbatică de atâţia ani. Am creat poveşti faine, pe care le-am trimis la BBC şi din toate poveştile acelea s-a legat una, în Deltă, cu pelicanii şi cormoranii. Noi filmasem scena şi le-am trimis şi imaginile. A venit echipa lor şi a filmat. În sfârşit, apărea şi  România într-un documentar BBC de amploare. Şi atunci, provocarea noastră a fost: <hai să facem şi noi un documentar care să arate România aşa cum poate puţini au văzut-o>. Filmul o să apară şi în afara graniţelor. Lucrăm la un serial cu trei episoade, cam ce aţi văzut aici în trei părţi, plus jumătate de oră de material în plus – mai sunt secvenţe filmate -, care o să ajungă în distribuţie internaţioală, începând de anul viitor”, a mai spus Dan Dinu, ceea ce înseamnă că, de anul viitor, va exista o promovare a Vulcanilor Noroioşi şi în afara graniţelor odată cu alte zone  de o frumuseţe rară din ţară, fie că vorbim de arii protejate, fie că nu.

Întâlnirea cu râsul, memorabilă

Întâlnirea cu râsul a fost un moment memorabil pentru Dan Dinu, aceasta fiind şi cea care a dat  concluzia filmului.

„Pentru mine, momentul cel mai interesant de filmat a fost secvenţa cu râsul. A fost la finalul proiectului, în martie. A fost ultima tură de filmare. Eram la pândă după două zile în care am stat câte 12 ore în frig. Şi, la finalul celor 24 de ore, a aparut râsul, la 3-4 metri în faţa mea. A stat la poză. Am făcut şi filmuleţul pe care l-am prezentat la final, cu schimbul de priviri. În momentul acela tot filmul era aproape gata, dar în momentul acela mi-a ve­nit în minte finalul lui. În momentul în care m-am privit cu râsul în ochi, mi-a venit în minte şi sintagma : <priveşte natura în ochi>”.