Povestea școlii de olărit de la Aluniș este povestea lutului care aduce la viață o întreagă comunitate buzoiană. Ea a fost lansată de Iulia Sârbu, fondatoarea Aluniș Art Center, și prinde viață, bineînțeles, și cu ajutorul unor creatori de artă. Smaranda Isar, ale cărei rădăcini se regăsesc la Pătârlagele, unde părinții săi au deschis un atelier în care și ea își face timp să mai lucreze uneori, se numără printre tinerii cărora Iulia Sârbu le-a încredințat misiunea de a face cercetare pentru a reînvia tradiția olăritului cu elemente specifice zonei Buzăului, în școala pe care a deschis-o la Aluniș.
Smaranda este absolventă a Universității de Artă din Capitală, pe care a urmat-o după finalizarea studiilor la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. Chiar dacă viața ei s-a desfășurat în mare parte în Capitală, Alunișul este aproape sufletului său pentru că, spune ea, „sunt născută în București, dar am bunica destul de aproape de Aluniș; am făcut niște tabere cu copiii din zonă, așa m-am întâlnit cu Iulia. Eu sunt din zonă și am vizitat Alunișul de la trei ani”. Proiectul școlii de olărit de la Aluniș a pornit de la Cercul de Donatori organizat de Fundația Comunitară Buzău, pentru ca apoi, încet-încet, pe lângă echiparea propriu-zisă a atelierului – care a necesitat o investiție de circa 50.000 lei -, să fie aduși artiști ceramiști care să pregătească olarii ce vor duce mai departe tradiția.
Atenția Iuliei Sârbu s-a îndreptat către Smaranda Isar și către prietenul ei, Victor Costache, poate și pentru că cei doi au deja un brand în ceramică, „Design Neaoș”, pe care l-au înființat în 2015, după ce au terminat facultatea. Pe cei doi îi mai recomandă faptul că au lucrat mai înainte pentru Casa de ceai a Reginei Maria de la Bran. „Am lucrat pentru Casa de ceai a Reginei Maria un set de ceai inspirat din cultura neo-românească, arta de la 1900 din București și ne-am intersectat cu Iulia la workshop-uri și la ateliere creative cu copiii din zonă. Iulia ne-a contactat și am început să lucrăm împreună”, povestește Smaranda Isar. Reamintim că Domeniul Bran a fost dăruit de brașoveni Reginei Maria în anul 1920, în semn de recunoștință pentru contribuția adusă la realizarea Marii Uniri. Regina Maria a adus în România ritualul ceaiului de la ora 5, obicei ce va deveni din ce în ce mai popular. Construcția Casei de ceai a început în anul 1920, când Regina Maria a decis că aici, pe lângă recepții, își va savura ceaiul de la ora 5.
Acum, cei doi ceramiști lucrează la Aluniș, după cum spune Smaranda, dar și „porțelan cu glazuri diferite cu temperatură mai înaltă în atelierul din București, în Cernica. Lucrăm la un set de faianță, adică plăci decorative care pot fi puse și pe interiorul, și pe exteriorul clădirilor, în băi, bucătării. Am început cu seturile acestea de faianță pe care le dezvoltăm”.
Care este ceramica specifică Buzăului
Cei doi tineri au mers la Muzeul Județean pentru a se documenta mai întâi despre ceea ce a însemnat arta olăritului pe aceste meleaguri de-a lungul timpului. „Ce e legat de Buzău, am făcut studii la Muzeul Județean din Buzău, unde se află o colecție foarte mare de lucrări și vase din perioada Neolitică și până acum, și le-am studiat forma, înțelesul, la ce se foloseau și le vom transforma un pic pentru a le folosi și în prezent”, spune Smaranda, care vorbește și despre lucrurile surprinzătoare pe care le-a aflat în urma acestei documentări. „Nu știam de ceramica tradițională găsită în zona Buzăului, din perioada Neoliticului sau Epoca Bronzului, pentru că nu erau stabilite foarte bine teritoriile. Fix în zona Buzăului s-au găsit niște vase foarte frumoase. Avem niște schițe făcute după vasele respective. A fost o surpriză, pentru că ce s-a transmis mai departe, adică ce aveau, spre exemplu, bunicii noștri în casă, ceramica de la 1800 încoace, arată un pic mai diferit. E mai simplă, mai cunoscută de către toată lumea, adică ulcioare, forme mai simple”, mai spune Smaranda.
Specialiștii spun că tehnica și decorul pieselor din lut diferă de la zonă la zonă: ceramica moldovenească este deosebită comparativ cu cea transilvană și cea oltenească, acestea trecând la nivel de artă, în vreme ce în ținuturile Munteniei lucrările s-au rezumat la vasele de imediată utilitate.
