FOTO | Râzi cu lacrimi! Cum fost admis buzoianul Radu Gabriel la Facultatea de Teatru la a doua încercare, la vârsta de 32 de ani

Fără doar și poate, buzoia­nul Radu Gabriel este unul dintre cei mai talentați actori de comedie din România. Dincolo de talentul nativ, buzoianul are o poveste de viață mai specială care, cu si­gu­ranță, a contribuit la evoluția sa. Deși a ratat prima oară admiterea la Facultatea de Teatru, Radu Gabriel a continuat să joace la nivel de amator, devenind o celebritate în cadrul Grupului VOUĂ, iar mai târziu, la peste 30 de ani, și-a încercat din nou norocul la aceeași facultate. A fost admis, iar peste ani avea să ajungă chiar pro-decan la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”.

Puțini știu însă că prestația buzoianului în fața comisiei de ­exa­men, condusă de marele Dem Rădulescu, ar putea fi fără pro­bleme un subiect de film. Un film de comedie, evident. Este vorba despre cea de-a doua încercare de a intra la facultate, cea care s-a încheiat cu admiterea buzoianului. Povestea a fost spusă de Radu Gabriel acum mai mulți ani în emisiunea „Brandu’ lu’ Chinezu”.

Prima încercare a buzoia­nului la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC), cum se numea înainte de Revoluție, a fost în 1976, când după proba eliminatorie și cea teoretică, urma ultima probă, în care concurenții trebuiau să își aleagă să interpreteze în fața comisiei de profesori un monolog sau o scurtă scenetă dintr-o piesă de teatru. Cine își alegea sceneta putea să vină cu parte­ner de scenă. Acest detaliu avea să-l dea peste cap pe bietul Radu Gabriel, care nu s-a gândit că după 13 ani examenul s-ar fi putut schimba.

„Am venit frumos în ziua ­examenului îmbrăcat în ­costum, așa cum se purta ­pe vremea comunismului”

„Aveam vreo 31-32 de ani. Erau vreo șase-șapte locuri la Actorie, nu ca acum. Mă cunoștea lumea în Buzău, luasem cam toate premiile la nivel de teatru pentru amatori. Asta se întâmpla în iulie 1989. Foarte rar se intra din prima. Majoritatea dădeau de trei-patru ori până intrau. Când am ajuns iar la admitere în 1989, eu am scris pe foaie, când m-am înscris la ultima probă, <scenetă>. Era vorba despre sceneta, adaptare după Viorel Cacoveanu, pe care am reluat-o ulterior, cu un director de filarmonică pus politic. Sceneta se juca cu un partener care juca rol de inspector la Cultură. Am reușit să trec de cele două etape și rămăsesem în concurs vreo 20 de băieți, din care trebuia să se aleagă vreo cinci sau șase. Am venit frumos în ziua examenului, îmbrăcat în costum, și eu, și partenerul meu de scenetă, așa cum se purta pe vremea comunismului”, povestește Radu Gabriel.

Foarte scrupuloși cu organizarea, comuniștii interziceau chiar și accesul pe trotuarul din fața IATC, așa că pe trotuarul de vizavi de facultate se aflau susținătorii concurenților, prieteni, frați, mame și… partenerul de scenetă al buzoianului.

„Tovarășa, eu sunt cu partenerul care este afară. Ce mă fac?”

„Te lua de la poartă și te trecea prin mai multe filtre. Îmi aduc aminte că pe atunci IATC era la Izvor. M-am dus la poartă cu buletinul și legitimația de participare. M-am prezentat: <Sunt Radu Gabriel> și i-am spus portarului: <Știți, eu sunt cu partenerul meu. Uitați-l acolo, pe trotuarul celălalt, cu cravată și costum…>. Ăla la poartă s-a uitat lung la mine: <Daaa…>, zice, <mergeți și vorbiți cu dom’ profesor>. Pe gangul ăla de la intrarea în curtea facultății era o masă unde era un profesor, încă un filtru. Te duceai acolo, te căuta pe altă listă. Așa era la comuniști. Iar arăt buletinul, iar legitimația de participare. Zic: <Tovarășul profesor, eu sunt cu partenerul. Uitați-l acolo!>. Era poarta deschisă și se vedea din stradă. Profesorul se uită lung: <Da, da …>. Îl întreb: <Îl treceți și pe el pe listă? Vă dă și el bule­tinul? Cum se procedează?>. Profesorul îmi spune să vorbesc cu tovarășa secretară care vine să ne preia către comisie. Vine secretara și eu încep: <Tovarășa, eu sunt cu partenerul care este afară. Ce mă fac?>. <Tovarășul, hai mai întâi să rezolvăm aici și după aia vedem cu partenerul>, mi-a zis ea”, își amintește buzoianul.

Îngrijorat că se tot îndepărtează de partenerul de scenă și că toți se uitau lung la el când le cerea să îl lase se vină însoțit, Radu Gabriel ajunge la ușa care îl despărțea de comisia de admitere; o comisie din care făceau mereu parte monștri sacri ai teatrului românesc.

„Era o liniște de îți era și frică să vorbești. Înăuntru era Cesonia Postelnicu”    

„Ne ducea pe toți într-o cameră în care așteptam să intrăm în fața comisiei. Nu aveam voie să ne vedem între noi, cei care intram cu cei care ieșeau. Vezi, Doamne!, să nu vorbim între noi. O cretinătate. Era o liniște de îți era și frică să vorbești. În toată clădirea aia veche răsunau doar tocurile. În liniștea aia eu zic: <Tovarășa, știți, eu sunt cu partenerul…>. <Da, da, da… Cel mai bine așteptați până vă vine rândul>, îmi zice secretara. Așteptam pe un scăunel în fața ușii. Înăuntru era Cesonia Postelnicu care se zbătea talentată în fața comisiei. Eu mă dădeam de ceasul morții: <Tovarășa, ce facem? Eu intru și partenerul meu… până vine… Eu sunt cu partener>. Iar s-a uitat aia lung la mine, s-a înver­zit, s-a îngălbenit, zice: <Tovarășul Radu, cel mai bine când intrați, întrebați comisia>. Gata, dom’le, m-am liniștit”, mai povestește Radu Gabriel.

Cu toată liniștea pe care i-a insuflat-o secretara, buzoianul avea să facă un adevărat spectacol în fața comisiei, „spectacol” despre care s-a vorbit mulți ani la Facultatea de Teatrul și Film.

„Dem Rădulescu, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Olga Tudorache… Te loveai de aerul de acolo ca de un zid”

„Intru acolo, totul era întunecat. În dreptul membrilor comisiei era câte o veioză care făcea o mică lumină, dar nu li se vedea fața. Auzeai că s-ar putea să fie Dem Rădulescu, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Olga Tudorache… Înțepeneai când intrai acolo. Te loveai de aerul de acolo ca de un zid. Dem Rădulescu era șeful comisiei. <Cum vă numiți?>, m-a întrebat. Doar președintele comisiei avea voie să vorbească cu candidatul și doar chestiuni stricte. <Cu ce doriți să începeți, povestire sau monolog?>, mă întreabă Dem Rădulescu. <Înainte eu vreau să vă spun ceva. Eu am un parte­ner. Partenerul meu se află jos, în stradă. Dacă se poate, am vorbit și cu tovarășa secretară, până spun eu povestirea să vină și partenerul ca atunci când încep sceneta să nu pierdem vremea>, am spus eu. S-a lăsat o liniște deplină. Dem Rădulescu zice: <Dragă, începe cu povestirea și vedem>. Eu în capul meu am zis că s-a rezolvat”, mai spune Radu Gabriel.

„<Măi băiatule, așa e în teatru. Ai sau nu monolog?>, mi-a zis Dem Rădulescu”    

În realitate, lucrurile erau departe de a se rezolva. Asta pentru că sceneta pe care o pregătise buzoianul nu putea fi jucată decât cu partener. Din păcate, nu avea cum să joace așa cum o pregătise.

„Am zis eu povestirea, dar gândul meu era la partener. <Dacă a sosit partenerul, eu l-aș invita în scenă că sunt gata să încep>. <Dragă, ai un monolog?>, mă întreabă Dem Rădulescu. <Nu, am un dialog. Cu partenerul meu…>. <Dragă, de mult nu mai ai voie cu partener. Din 1980. Suntem în 1989. Nu avem voie să vorbim aici. Ai un monolog sau nu?>, întreabă iar președintele comisiei. <Am un monolog, dar cu partenerul>, răspund eu. După aia am aflat eu că ăia din comisie nu mai știau ce să facă, să râdă, să plângă… <Măi băiatule, așa e în teatru: uite, colega dumitale a avut Julieta. Ce dacă este dialog. Vorbea cu Romeo, dar Romeo nu era>, îmi zice exasperat Dem Rădulescu. Eu zic: <Da, dar vorbea cu Romeo de la balcon și vorbea mult. Eu vorbesc puțin. Puțin eu, puțin partenerul>. A încercat omul să mă ajute cum a putut și până la urmă m-a întrebat dacă pot sau nu să fac fără partener. Am avut de luat o decizie istorică și am zis DA. Dialogul meu era cam așa: <Bună ziua>. <Bună ziua”. <Sunteți directorul filarmonicii?>. <Da>. <Ce se cântă?> și tot așa ca un ping-pong. M-am dus în culise și mi-am adus un scaun pe care l-am pus lângă mine. <Acesta este partenerul meu>, am spus. <Aoleo, am înțeles!>, au zis ăștia din comisie. Și am jucat ambele roluri, eu întrebam, eu dădeam răspunsurile. Am luat 10. Nu știu dacă veneam cu partener luam, pentru că eram pe locul 18 din 20 în ordinea mediilor, așa că momentul acesta de improvizație a contat și a rămas legendă mulți ani în Institut”, a mai declarat Radu Gabriel.