Cultură

FOTO | Povestea celor trei surori care au lăsat matematica, medicina veterinară și farmacia pentru „Zestrea Bisoceană”

Trei surori, Cristina, Aura și Elena Cășaru, pentru care „acasă” reprezintă Bisoca, au lăsat Capitala și s-au întors de câțiva ani în localitatea natală pentru a reda oamenilor pofta de viață, cu hore și șezători, și a le reînsufleți dorința de a crea obiecte populare după tradiția locului. Peste 100 de ani de istorie cuprinsă într-o casă renăscută cu toate tradițiile și obiceiurile zonei Bisoca au fost recuperați și redați comunității odată cu  înființarea, de către cele trei fete ale familiei Cășaru, a unei  asociații intitulată sugestiv „Zestrea Bisoceană”.

Cele trei tinere au absolvit Facultatea de Matematică, Facultatea de Medicină Veterinară, respectiv Facultatea de Farmacie, dar, spun ele, niciodată nu au uitat de războiul de țesut al bunicelor Maria și Stana, nici de poveștile despre hora satului ale bunicului lor Stan sau de amintirile de la stână ale bunicului Radu. Așa că luat inițiativa de a pune bazele unui brand local, „Zestrea Bisoceană”, în semn de recunoaștere a moștenirii culturale pe care au primit-o din copilărie.

„Era undeva scris în ADN, pentru că și eu, și surorile mele (n.r., Cristina și Elena) suntem pasionate de tot ce ține de artă tradițională, dar fiecare am făcut școală și am urmat un traseu profesional diferit. Eu am făcut matematică, sora cea mare medicină veterinară și sora cea mică farmacie. Când eram în facultate am făcut la Bisoca o școală de vară cu copiii de aici și, apoi, mai târziu, ne-am hotărât noi trei și am făcut o asociație. De atunci am tot făcut proiecte prin care am realizat  școli de mește­șuguri, hora satului, șezători și tot felul de excursii cu copiii care participau la școala de meșteșuguri din Bisoca”, povestește Aura Cășa­ru.

„Zestrea Bisoceană”, o monografie vie a comunității

La poalele Munților Carpați, la granița a trei regiuni istorice, Țara Românească, Moldova și Transilvania, unde își duc traiul circa 2.000 de suflete, pe pajiștile pline cu flori și animale, pe locurile unde ciobanul Bucur își păștea odinioară oile, din dragoste pentru oameni și pentru ceea ce ei fac cu sudoarea frunții, dar și cu  mare respect pentru costumul popular și pentru tradiție, cele trei surori au reînsuflețit o casă veche de peste 100 de ani, dându-i viață sub forma unui muzeu. Cele trei surori și-au propus să facă primul hub țărănesc comunitar, să dea viață unei gospodării autentice, să-i redea acel farmec de demult, pentru ca aceia care poposesc aici, atât localnici, dar și oameni veniți din afara spațiului buzoian, să se bucure și să trăiască această părticică de sat românesc. O parte din casa-muzeu are aproape 100 de ani, o altă parte 60-70 de ani. Aici, în această casă, totul se împletește în mod natural cu meșteșugurile, etnografia și folclorul.

Aici se găsesc tot felul de obiecte, de la găteala femeii cu haine potrivite, costume populare, ii – nicio cămașă nu seamănă una cu alta, purtate cu ocazia sărbătorii pascale, la biserică, în noaptea de Înviere cu haine noi, țesute în casă – până la, spre exemplu, plosca și buriașul, care fac o incursiune în lumea nunților tradiționale, când „chemătorul” și viitorul mire mergeau la casele gospodarilor să anunțe nunta ce va urma, dându-le să bea țuică și vin din astfel de vase.

Toate poveștile încep de acasă

După ce a absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu”, Aura Cășaru a mers mai departe, în Capitală, să studieze Matematica la facultate. A predat elevilor această materie la absolvirea facultății, dar gândul la „spațiul sacru” din zona războiului de țesut al bunicii și toate amintirile din zona tradițiilor cultivate în familie, dar și la școală, de către profesorii care au făcut-o să îndrăgească dansurile, dimpreună cu costumele populare, au determinat-o să continue studiile cu un master în etnografie și folclor.

„Eu sunt născută și crescută în Bisoca până la vârsta de 14 ani, când am venit în Buzău, la Colegiul Național<B.P. Hasdeu>. În copilărie, am văzut la bunici război de țesut; am amintirea bunicilor care coseau. Chiar și mama a avut, în copilăria mea, până în anii 2000, război de țesut în casă; era un spațiu sacru în zona războiului, mai ales la bunici, era fascinant când te jucai pe sub ițe. Apoi, la școală am făcut și dansuri populare și profesorii ne-au încurajat să îndrăgim costumul popular și tot ce era legat de tradiție. Am făcut mai târziu cercetare pe teren și un master în etnografie și folclor, pentru că sunt pasionată și  mi-am dorit foarte mult să cunosc mai multe în zona științifică a domeniului”, povestește Aura Cășa­ru.

Fiind o zonă izolată, tot ce ține de meșteșuguri și de respectul pentru activitatea țăranului a fost păstrat mult timp și Aura a avut ce să culeagă în deplasările pentru documentare pe care le-a întreprins în repetate rânduri  în această zonă.

„Tradiția trebuie adusă în timpul nostru dar trebuie păstrată nealterată”

Povestea numită „Zestrea Bisoceană” începe în 2015, spune Aura Cășaru, care, dând un pic timpul înapoi, ne relatează cum a apărut spațiul muzeal și cum a fost îmbogățit acesta, pe lângă obiecte, cu multe momente ce fac parte de acum din istoria locului. „<Zestrea Bisoceană> am înființat-o chiar din vremea în care eram în București, în ultimul an în facultate. A venit pur și simplu natural, trebuia să se întâmple. De trei ani m-am întors în Bisoca cu gândul de a face ceva în comunitate. Am cumpărat o căsuță pe care am transformat-o într-un mic spațiu muzeal; am primit foarte multe obiecte din sat pe care le-am expus, ca să redăm cumva viața de altădată a țăranului român; ne-am dorit să  creăm un  jurnal, mai multe tipuri de ateliere, de evenimente, în care să invităm și părinții, copiii, turiștii, să vină să descopere zona aceasta”, mai spune Aura. În tot ceea ce creează prin „Zestrea Bisoceană”, Aura spune că ține cont ca intervenția sa să păstreze nealterată tradiția. „Pe de o parte, preiei poveștile din comunitate, dar le privești întotdeauna din două perspective: cu ochii celui care a crescut în comunitate, dar  și cu ochii omului de știință care poate transpune mai departe înțelesul unei povești, unei istorisiri. Dacă  intervii și o preiei din locul în care ea s-a născut, o faci să trăiască în timp; totul este să nu alterăm povestea adevărată și să o integrăm în realitate și oricine ar veni aici să poată intra în acel timp și spațiu care a fost odată. Totul este să nu intervii brutal într-o poveste a comunității. E important contextul în care a fost creată, păstrată și contextul în care tu o preiei”, spune Aura cu ochii omului de știință și cu sufletul trăitorului de povești bisocene încă din copilărie. Astfel de povești sunt cele create la hora satului și în șezători, pe care „Zestrea Bisoceană” le promovează astăzi.

Hora satului, jucată înainte de pandemie

Așa cum a fost gândită, „Zestrea Bisoceană” este unul dintre proiectele care a adus în fața oamenilor comuna Bisoca cu ai săi locuitori minunați și obiceiuri încă păstrate în acest spațiu de poveste. Prin acțiuni precum șezători, hora satului, ateliere tradiționale, școala de meșteșuguri sau muzeul „Zestrea Bisoceană” este pusă în valoare acea parte de sat românesc care ne formează identitatea.

„În trecut, erau două momente în care oamenii se întâlneau. Cel mai important era hora satului, care se întâmpla duminica după slujbă. Se întâlneau în curtea unui gospodar care aducea lăutari, care cântau la cobză, vioară, acordeon și erau câteva ore în care oamenii se simțeau bine împreu­nă; aici se aflau împreună și tineri și bătrâni – cam toată lumea satului -, pentru că era singurul spațiu de socializare. Noi, când am realizat hora satului i-am invitat la Căminul Cultural. Fiind o comunitate mică, oamenii se anunță între ei. Hora satului a fost un proiect-pilot pe care o să-l reluăm după pandemie. Ne dorim foarte tare să facem acest lucru periodic”, vorbește Aura despre jocul care unește oamenii satului și care poartă în el  o anume sacralitate, fiind o manifestare, de alt ordin, „a misticii pământului natal, a spațiului românesc”, cum afirmă  etnografii.

Un alt moment al satului reînviat de „Zestrea Bisoceană” este cel legat de organizarea unui alt obicei cu rol foarte important în viața socială, despre care Aura povestește: „Șezătorile au adus la un loc și tinerii, și bătrânii. Le-am organizat, în general, în colaborare cu școala. La șezători, bătrânii lucrau și spuneau și povești. Oamenii povesteau  din ce își aduceau aminte din tinerețe, din vremurile trăite de ei. Cu astfel de șezători am participat la Muzeul Satului și la o acțiune de genul acesta în Galați”.

Planuri pentru vară

În pandemie, activitatea asociației a fost canalizată pe punerea în valoare a tradițiilor în spațiul muzeal care a fost dezvoltat. „Întâl­nirile nu s-au mai întâmplat, dar m-am axat foarte mult pe spațiul muzeal. Anul acesta, în vară, o să lansez ateliere și experiențe de retrăit viața de altădată, așa încât să intri mai profund în mentalitatea țăranului român; vor fi și diverse întâlniri cu șezătoarea, cu hora satului, în speranța că vor fi posibile, în perioada  iunie-august. Până acum, noi am gândit șezătorile în comunitate ca modalitate de socializare a bătrânilor cu copiii. Au fost prezenți și turiști, dar spațiul era restrâns. Dacă  faci șezătoarea pentru turiști, atunci are alte semnificații, dacă o faci pentru oameni, atunci  să o faci într-un cadru intim”, sunt câteva repere pe care Aura le oferă pentru ceea ce a gândit să realizeze în aceas­tă vară pentru comunitate, dar și pentru turiști.

Ajutor pentru comunitate

Dincolo de tradiție, proiectul poate fi privit și ca o întreprindere socială prin care cele trei tinere doresc să contribuie la dezvoltarea comunității locale, prin crearea de locuri de muncă pentru femeile cu vârsta de peste 30 de ani, care știu să lucreze obiecte tradiționale și în acest fel să  existe și o promovare a culturii tradi­ționale și a meșteșugurilor. „Realizăm produse tradiționale pentru iubitorii de artă țărănească și creăm ateliere de meșteșuguri dedicate celor dornici să își făurească propriul obiect, dar și să afle povestea acestuia. Nu în cele din urmă, cea de-a treia cale pe care am urmat-o și care ne este cea mai aproape de suflet este cea educațională. Am creat o serie de evenimente – șezătoare, hora satului, școală de meșteșuguri etc. – prin care adunăm laolaltă tineri și bătrâni. Ne dorim să formăm din tinerii implicați în proiectele noastre adevă­rați ambasadori ai tradiției. Credem că peste ani se vor întoarce în spațiul satului românesc și îl vor readuce la viață. Pentru aceasta ne-am propus să îi susținem să-și continue studiile liceale și universitare. Prima școală de meșteșuguri am realizat-o în 2016 și acum copiii sunt la liceu și păstrează și duc mai departe ce au învă­țat în zonele, în comunitățile lor în care sunt acum, chiar încearcă să promoveze tradițiile chiar dacă se schimbă mentalitatea. Ei au devenit ambasadori ai tradițiilor. Unii copii mai știu să împletească cu undrelele, să croșeteze, să creeze lucruri populare, pentru că mai fac astfel de lucruri în familie, cu părinții și bunicii. Pe de altă parte, și noi am și organizat, în fiecare an, o școală de mește­șuguri, în care am avut 50 de copii, care învățau să coasă, să țeasă la război, să practice niște activități din care să realizeze produse, pe care ei le-au vândut apoi la festivalul comunei din  prima duminică după Sfânta Maria și din banii obținuți au mers apoi prin excursii în țară”, mai explică Aura.

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker