FOTO | Buzoianul Daniel Drăgulescu, ,,evadat” din iadul din Afganistan, vrea să revină în Ghergheasa natală după 36 de ani

Daniel Drăgulescu, unul dintre românii reveniți săptă­mâna trecută din Afganistan, s-a născut acum 52 de ani în comuna Ghergheasa, unde a absolvit și școala generală. A urmat cursurile liceale, la Hasdeu și Eminescu, apoi la Academia Aviației ,,Henri Coandă”, pe care a absolvit-o ca șef de promoție. Ultimul său serviciu, care a încheiat cei 32 de ani de activitate în cadrul Ministerului Apărării Naționale, a fost la centrul de comandă aeriană al Statului Major al Forțelor Terestre. A participat la două misiuni în Afganistan, 2009-2010 și 2012 -2013 (la prima ca membru al echipei de legă­tură dintre armata americană și cea af­gană), la una în Polonia (ca subofițer de comandă al deta­șamentului român), 2009, 2012 și 2020 în Germania (ca supervizor al detașamentelor ro­mâne aflate în misiuni de instruire). După 32 de ani de activitate ca militar al Ministerului Apărării Naționale, Daniel Drăgulescu se pensionează pe 1 octombrie 2020 și apoi pleacă într-o nouă misiune în Afganistan, de această dată în Garda World, companie de securitate a guvernului american, sub comanda Secretariatului (Ministerului) Apărării din Statele Unite ale Americii. Pe 6 decembrie 2020, ajun­ge în Dubai, unde obține viza pentru Afganistan, apoi în Kabul. Misiunea unității din care a făcut Drăgulescu parte a fost aceea de a asigura intrarea principală a aeroportului militar din Kabul, securitatea turnurilor de control, precum și preluarea sarcinilor militarilor americani în ceea ce privește securitatea întregului aeroport, a centrului de mentenanță a elicopterelor Black Hawk și a avioanelor ușoare de transport (OCAB) și a centrului de simulare pentru pregătirea piloților de elicopter. ,,Am avut misiuni grele, de la identificarea teroriștilor talibani sinucigași și până la escorte VIP. Tot timpul au fost tiruri de rachete care vizau aeroportul”, spune Daniel Drăgulescu.

,,Știm foarte bine că talibanii sunt luptători de când se nasc. În general afganii am văzut copii de șase ani, femei cu armament pe sub burka. Ce încredere să ai într-un copil de șase ani când îl vezi cu arma în mână? Oricând poate trage, spune că s-a jucat. Arme încărcate, Kalaș­nikov”, mai spune acesta.

Dincolo de povestea extragerii militarilor români și a angajaților diverselor structuri militare și civile dislocate în Afganistan, poveste din care oficialii români au găsit de cuviință să stoarcă până la ultima picătură material de propagandă politică, există și poveștile neștiute ale românilor care au lucrat, în același teatru de operații, pentru firme de securitate străine, care au preluat din atribuțiunile militarilor NATO. De extragerea și de repatrierea acestora nu s-a ocupat statul român, ci armatele statelor pentru care au lucrat contractorii respectivi. Daniel Drăgulescu este unul dintre ei și a acceptat să ne spună povestea neroman­țată a acestei perioade în­fiorătoare din istoria Afganistanului.

,,Armata afgană a cedat de bunăvoie”

Totul începe cu trădarea militarilor și politicienilor afgani, care și-au lăsat țara și aliații în mâinile talibanilor. ,,Semnele căderii Kabulului le-am avut încă din ianuarie-februarie, când atentatele asupra aeroportului din Kabul, asupra cetățenilor din oraș s-au înmulțit de la zi la zi. Talibanii au început ofensiva din Kandahar, la sfârșitul lunii ianuarie a picat baza, una dintre cele mai mari baze NATO din Afganistan, din Camp Apache. Este foarte aproape de Kandahar, de acolo se făceau misiuni în tot sud-estul Afganistanului, până la granița cu Pakistan. Este cea mai periculoasă provincie, acolo este trecă­toarea talibanilor care vin din Pakistan către Afganistan; vând droguri, aduc armament. Ei toamna vând drogurile, se duc în Pakistan și se instruiesc, procură armament de pe piața neagră – iar pe piața neagră sunt destule state puternic dezvoltate economic care vând armament către talibani -, primăvara coboară și încep lupta. Ofensiva a început în Kandahar, a fost prima bază NATO care a picat în mâinile talibanilor, de acolo au început, pe cele două fronturi – din sud și către est și către vest -, ușor-ușor au înaintat, au cucerit mici baze NATO. Armata afgană a cedat de bunăvoie, a predat, pur și simplu, cazărmile, fără luptă. Talibanii au pus mâna pe armanent, pe tehnică de ultimă generație, dată de guvernul american. Și au ajuns, înaintea plecării mele, la 30 de kilometri de Kabul, principalul obiectiv al talibanilor: guvernul, preșe­dintele, să pună mâna pe putere, să preia conducerea. S-a și întâmplat până să plec de acolo, președintele afgan a fugit – cu un avion plin cu bani, nici nu a reușit să urce toți sacii cu bani – în Emiratele Arabe Unite. A trădat. A rămas vicepre­ședintele, care a capitulat în favoarea talibanilor; talibanii au pus mâna pe guvern, pe Palatul Prezidențial și pe aeroportul din Kabul. Între 5 și 10 august se apropiaseră la 30 de kilometri, iar într-o noapte a urmat ofensiva”, spune Drăgulescu.

,,Într-o dimineață, când  ne-am dus la centrul de mentenanță, am observat că nu au mai venit afganii; ei aveau informații că talibanii vor intra. Au dispărut cu toții, am rămas contractorii și armata NATO. Au început să tragă, ne-am închis în hangar, au venit câțiva pușcași marini englezi și americani, ne-au securizat, ne-au extras, ne-au urcat într-o noapte, pe 18 august, în avion și am ajuns unii în Anglia, unii în Doha (..) Ne-au extras americanii, cu avioane de transport ale lor. Nu am avut nicio treabă cu românii. Românii au venit să-și extragă oamenii, au plecat înaintea nostră cei din suportul național de sprijin, români care erau în Kabul; românașii au plecat, OK, toți, toți militarii pe care i-am avut pe Baghram – al doilea aeroport militar  ca mărime. Noi, contractorii civili, am rămas cu turcii, care au promis că asigură mentenanța aeroportului. De la Doha ne-au dus la Istanbul și apoi am venit cu un avion de linie”, povestește acesta.

,,Pe contractor îl durea undeva dacă eu mor”

De notat că acești contractori civili precum Daniel Drăgulescu nu sunt cei pe care oficialii militari și civili i-au prezentat public la finele operațiunii de extragere organizate de statul român.

,,Chiar dacă mă chemau să ne prezinte, nu mă duceam. Să știți că m-am gândit mult. Mie nu mi-a trebuit publicitate în armată prin mass-media. Eu mi-am fă­cut publicitate prin profesionalism. Tot timpul îți impuneau niște reguli când trebuia să ieși în presă. Nu, lăsați-mă să vorbesc ce am făcut, nu ce vreți să auziți dumneavoastră, șefii! Să nu zici de aia, să nu zici de cealaltă! Chiar și aici (la firma contractoare, n.r.) mi-a reproșat un coleg că de ce am spus că uniformele nu erau în regulă. Erau din războiul din Irak! Compania, nouă, ne-a dat ce a fost mai prost. Noi am fost niște numere, îi durea undeva dacă eu mor. Nu-i interesa; bine, ne-au plătit, OK, au respectat contractul, dar armamentul… Primul armament pe care ni l-au dat – Cugir, România! Armamentul românesc este foarte bun. Dar, ce se întâmplă: s-au cam schimbat vremurile. Armele lor de acum trag singure. În ce sens: ai o lunetă, iar în momentul în care ai prins ținta, te și avertizează să tragi de trăgaci. La noi sunt buni profesioniști, dar oboseala acumulată și stresul de acolo te împiedică să te concentrezi tot timpul. Doar să tragi foc automat și să-i iei la rând”, relatează Daniel Drăgulescu.

,,Viața de familie? Am fost plecat tot timpul, dar viața de familie a mers normal. Am ținut legătura socială în fiecare zi pe telefon, fiica mea a terminat facultatea, la anul termină masterul, lucrează în București. Singurul lucru, am cam forțat nota cu mama;  are 80 de ani, fiind și bolnavă, a fost cam greu, de fapt foarte greu a fost. Un prieten foarte bun, vecin, a stat internat cu ea la Fundeni și a ieșit el din spital bolnav”, povestește Drăgulescu.

 

,,Aș mai pleca, dar numai cu camarazi români”

Drăgulescu spune că misiunea din Afganistan pentru care a semnat cu contractorul ar fi putut dura cinci ani dacă lucrurile nu luau întorsătura actuală. În momentul de față, el are semnat un contract pentru o bază americană… dar se va gândi bine dacă va pleca din nou. Și nu ar pleca oricum: ,,M-aș duce doar cu camarazi români; mulți prieteni am, dar camarazi am puțini. Fiind companie cu multe naționalități… Când plecam doar cu românii, plecam în misiune, se făceau șase luni pregătire înainte de a pleca în teatrul de operații. Eu am prins prima misiune de pregătire nouă luni, a doua misiune a fost de opt luni, pregătirea națională, pe care n-am făcut-o acasă, ci la Medgidia, una la Clinceni, București, una la Brașov. Iar eu sunt din Râmnicu Sărat, veneam acasă la două săp­tă­mâni. Aceasta este impo- rtantă, coeziunea de grup. Vin oameni din unități militare din toată țara, nu doar dintr-o unitate. Ei, trebuie să trăiești cu ei, să îi vezi zi de zi cum reacționează; oricum, mulți își schimbă caracterul când ajung la greu. Cel puțin în Afganistan, au fost unii extraordinari în țară, în momentul în care au ajuns acolo și au dat de greu, au capotat. Și la contractor am avut colegi care au fost repatriați de companie după prima lună. Este strictețe ca în armată; pe noi ne controlau militarii americani. Veneau în control inopinat; noaptea la 2.00 te trezeai cu americanul, te verifica să vadă dacă ai toate încărcătoarele, echipamentul era foarte greu, 20 de kilograme aproape, dacă ai binoclul pentru timp de noapte, dacă îl folosești. Am un contract în noiembrie la o bază americană de pe lângă un spital de campanie, acolo este și o făbricuță de armament. Vine armament din toată lumea și se distribuie pentru militarii NATO. Dar stau să mă gândesc dacă mai plec sau nu. 33 de ani cu acesta… Cu contractorul din Afganistan aveam contract pe cinci ani; la minim opt luni puteam ple­ca în concediu, permisie de o săptămână dacă ai familie, dar ca să ajungi din Afganistan în România este o mare aventură”.

 

 ,,Bunicii mei au fost cei mai importanți oameni de cultură din sat. Apoi părinții mei; tata a fost director 15 ani la școală. Mama, fina lor, profesoară de matematică, are 76 de ani și face pregătire cu elevi de la Râmnic, care vin la țară, să se pregătească cu ea. Finul părinților mei, Neagu Vasile, a fost primar vreo 16 ani”, își motivează decizia Daniel Drăgulescu.

,,Ghergheasa este viața mea”

Alternativa la o nouă misiune este aceea de a reveni definitiv în satul pe care l-a părăsit acum 36 de ani, spune Daniel Drăgulescu: ,,Ghergheasa este viața mea. Mi-am luat un teren, încă un loc de casă acum, exact în centrul comunei, și ca să am o ocupație muncesc zilnic, de dimineață până seara. Încă nu m-am regăsit în societatea civilă, mai ales în cea de la țară. Este liniște, eu sunt obișnuit cu agitație. Zilnic fac câte ceva, mă pricep să fac de toate; și garduri, și zugrăveală, tot mi-am făcut singur. Am concesionat bălțile de la Ghergheasa, începem acum, în toamnă, împădurirea terenului din jurul lor printr-un program al Ministerului Agriculturii. Bălțile toate au 84 de hectare de luciu de apă, iar cu ce mai avem noi (împre­ună cu asociatul, n.r.) pe lângă bălți se fac vreo 200 de hectare. Apoi vreau să fac pentru comună împădurire, prin același program”, mai spune acesta.