FOTO | Actorul Cristi Martin, profesor la Liceul de Arte, amintiri din Epoca de Aur

• „Nu pot să spun cât am suferit când am stat la coadă la banane vreo patru ore în zăpadă de un metru și s-au terminat în fața mea”

Actorul Cristi Martin și-a legat existența de Buzău după căsătoria cu buzoianca Irina Constantinescu, fondatoarea și directorul Festivalului Comic 7 B, festival pe care cei doi îl organizează deja de cinci ani. În plus, Cristi Martin a devenit profesor de actorie la Liceul de Arte „Margareta Sterian”, putându-se mândri deja că mai mulți elevi pregătiți de el au fost premiați la concursurile de specialitate.

Pentru publicul larg, Martin este tipul din celebra reclamă TV cu  „Halatul! Cât e halatul?”, actorul care a apărut în cadrul emisiunii „Serviciul Român de Comedie” (unde îl imita pe Mitică Dragomir) și, mai nou, în serialul „Las Fierbinți”.

De curând, Cristi Martin a vorbit despre amintirile sale din perioada comunistă în cadrul unui interviu online inedit acordat bloggerului Cristian China-Birța, povestind despre cuplajul telefonic, filmele de la cinematograf, emisiunile TV etc. Tema interviului a fost „Comunismul pe înțelesul corporatiștilor”.

„Pe telefonul fix se punea un lacăt dacă vorbeam prea mult”

„Cuplajul telefonic poate părea ceva aberant astăzi pentru foarte multă lume. Îmi aduc aminte că familia Văduva, de vizavi de noi, era cuplată telefonic cu noi. Un singur fir de telefon se împărțea în două și fiecare familie primea câte un număr și atunci când te suna cineva la telefon putea să răspundă și celălalt sau putea să asculte ce vorbeai tu. Așa făceam eu, pentru că fami­lia de vizavi avea un băiat mult mai mare decât mine, Daniel, care vorbea cu gagicile și eu stăteam pe fir și ascultam ce vorbea el cu fetele. Îmi este foarte dor să simt receptorul ăla în mînă, era o chestie de putere să închizi telefonul cuiva în nas. Pe telefon se punea un lacăt dacă vorbeam prea mult; astfel învățam să punem numerele bătând în furcă, de băteai ca la <Morse> să formezi numă­rul. Pentru cei din generațiile de astăzi noi eram practic niște hackeri de telefoane fixe, telefoane cu disc”, a povestit Cristi Martin în interviul oferit pe cristianchinabirta.ro.

Plecând de la ideea că perioada comunistă a reprezentat atât o perioadă grea, cu multe lipsuri și interdicții, dar și una frumoasă, în primul rând datorită vârstei, actorul Cristi Martin a vorbit despre lucrurile frumoase și cele mai puțin frumoase pe care și le amintește de pe vremea lui Ceaușescu.

„Cel mai frumos lucru? Poate o să pară ciudat pentru noua generație ceea ce o să spun, dar îmi vin în minte clipele când ieșeam în fața blocului foarte mulți copii, ne jucam, făceam sport jucân­du-ne. Îmi amintesc primul joc de strategie numit <Frunza>. Era desenul ăla complicat pe asfalt cu găluștile la colțuri. Și alte jocuri în cadrul cărora ne confruntam, <Lapte gros>, <V-ați ascunselea>, <Țară, țară, vrem ostași>; făceam mișcare și vuia tot cartierul. Fiecare bloc avea gașca lui de copii și ieșea o nebunie. Până și faptul că stăteam la coadă avea o parte bună, oamenii vorbeau despre viața lor, despre istorie”, a mai declarat profesorul de la Liceul de Arte „Margareta Sterian”.

„Când au apărut la alimentară rațe și iepuri am înțeles că se întâmplă ceva”

Totodată, Cristi Martin a adus în discuție și lucrurile urâte pe care și le amintește din perioada de dinainte de 1989.

„Când era iarnă cu zăpadă de un metru și ceva, am stat la coadă la banane vreo trei-patru ore și s-au terminat bananele în fața mea, nu pot să spun cât am suferit, eu visam să mănânc și eu o banană. În acea perioadă mâncam banane de două-trei ori pe an cel mult, și asta numai iarna. Luam bananele verzi și urmăream în fiecare zi dacă s-au copt, stăteam la coadă ca să ne luăm rația de ulei și zahăr. În anul 1989, peste tot în București apăruseră la alimentară rațe și iepuri; atunci am înțeles că se întâmplă ceva, era înainte de ­Re­voluție”, a povestit actorul.

„Aveam un vecin care își făcuse antena TV din ligheane de aluminiu și prindea și sârbii”

În ceea ce privește amin­tirile legate de emisiunile televizate, Cristi Martin a povestit că, în comunism, totul se rezuma la doar două ore de programe TV, din care o oră și jumătate era preamărit partidul și conducătorul. Nu a uitat des­pre celebra antenă TV cu 12 ­elemenți, cea care, atunci când voiai să prinzi programele de la bulgari sau unguri, trebuia să o învârți în timp ce altcineva trebuia să stea în fața micului ecran pentru a te direcționa cum să miști antena astfel încât să prinzi frecvența dorită.

„Erau doar două ore de program seara, în care o oră jumătate era despre partid și jumătate de oră priveam vreun film. Prindeam posturile TV bulgare, iar sâmbăta seara se difuza un film polițist la <Studio X> și mai scăpa câte o scenă ­ero­tică; ulterior, două săptămâni vorbeam despre acest lucru la cât de <primitivi> eram. Aveam pe unul, conul Alecu, care era puțin dus, și își făcuse antena TV din ligheane de aluminiu. A folosit vreo șase ligheane, de ajunsese să prindă și sârbii. Dacă prindeam vreo revistă gen Playboy dădeam mașinuțe la schimb sau o revistă Pif sau Rahan, doar ca să o împrumut puțin”, își mai amintește actorul Cristi Martin.

„Primul spectacol de teatru pe care l-am văzut a fost cu Panamarenco și Papaiani”

Întrebat dacă își aminteș­te de piesele de teatru la care elevii erau duși în grup cu toată școala, actorul a răspuns că mai știe încă și primul spectacol pe care l-a văzut, la Teatrul de Operetă.

„Prin anii ’80 am început să merg la teatru, am mers mai întâi la o operetă,<Secretul lui Marco Polo>, era jucată de Eugen Fănățeanu la Opereta veche. Prima piesă de teatru a fost o piesă văzută la Sala Polivalentă, unde mergeam cu clasa și ne plăcea foarte tare. Piesa s-a numit Milionarul Sărac și era jucată de Radu Panamarenco și Sebastian Papaiani. Mergeam cu clasa, dar nu ne obliga nimeni să mergem, o făceam din propria dorință. În vacanță erau acele filme la matineu, la un leu biletul”, a mai declarat profesorul de la Liceul de Arte.

Martin își mai amintește că atunci când a rulat la ­ci­nematograf celebrul film Războiul Stelelor, tatăl său a mers la film fără el, la Cinematograful Luceafărul din București. „L-am urât în clipele alea, pentru că auzisem că este cel mai bun film din toate timpurile. Apoi am stat la coadă să mai prind și eu bilet. Și am stat la coadă de la ora 12.00 și am prins bilet abia pentru ora 19.00”, a mai povestit simpaticul actor, care își ­amintește și de perioada filmelor „date” la video de cei care se ocupau cu casetele video. Primul său film văzut la video înainte de 1989 a fost celebrul „The Wall”, dramatizarea spectaculoasă a poveștii ce a stat la baza dublului disc Pink Floyd cu același nume, apărut în 1979.