Rândul 15, locul 164. Baston într-o mână, ochii ridicați către cer. E Vicente Navarro. Îl găsești în tribunele de pe Mestalla zi de zi, indiferent că „Los Ches” au meci sau nu. Pe scaunul ăla nu se va mai așeza nimeni, câtă vreme stadionul Valenciei va mai sta în picioare.
Cu toții cunoaștem câte o persoană al cărei week-end e consumat doar de pasiunea pentru echipa preferată. Zilele lucrătoare sunt dedicate deconstruirii dramei recente, sau de contemplarea narațiunii care va urma după week-end-ul viitor. Imnul echipei iubite este mai frumos decat Mozart, Beethoven, Chopin și Handel la un loc, victoriile sunt considerate cuceriri epice iar fotbaliștii, eroi moderni.
Născut pe 22 martie 1928, pe când futbolul încă se mai juca „cu jobenul pe creștet”, Vicente i-a iubit pe „Lilieci” încă de copil. În 1948, obținea carnetul de socio. Carnetul cu numărul 18. A prins ani de glorie, dar și decenii întregi de secetă. Cupa Orașelor Târguri, în două rânduri, La Liga cu Di Stefano antrenor, sau Cupa Cupelor, după o finală cu Arsenal.
I-a văzut pe Mundo, pe Waldo Machado sau pe marele Mario Kempes. Până în ’82, anul Mondialului organizat de Spania. An în care a orbit. Și-a pierdut vederea, dar nu și dragostea pentru echipa preferată. Însoțit de fiul său, tot Vicente, a continuat să meargă la toate meciurile Valenciei, doar ca să-și susțină echipa. Acolo, pe rândul 15, locul 164, fotbalul în beznă era la fel de frumos. Până în 2016, când și-a dat obștescul sfârșit.
Acum, pe rândul 15, locul 164, secțiunea „Tribuna Central”, există o statuie, a unui domn sprijinit în baston care privește, parcă, spre cer. Pentru că Valencia a decis să-i
construiască o statuie chiar pe locul unde stătea mereu.
Statuia a fost inaugurată în martie 2019. Un an mai târziu, în plină pandemie, la meciurile disputate cu porțile închise, Mestalla n-a fost niciodată cu adevărat gol. În tribună, era Don Vicente Navarro, o adevărată legendă a fotbalului, deși nu a lovit vreodată mingea.
