,,Bună, am un pacient de 60 de ani cu neo gastric operat, are tensiune 200, poți să treci să îl vezi?”
,,Măi, scuză-mă că te sun la ora asta la care și insomniacii ațipesc, știu că esti de gardă, cât mai are hemoglobina cel cu ulcerul?”
,,Bună ziua, doamna doctor, când pot să vă trimit un neoplasm rectal de 70 de ani cu antecedente recente de AVC pentru consultul neurologic?”
,,Salut, boierule (!) am un colecist tânăr cu o piatră plecată pe coledoc, când îi poți face un ERCP?”
Zeci de telefoane zilnice intercolegiale, majoritatea criptice pentru profani, unele cu câte o sâmânță de umor. Multe pentru a grăbi înlăturarea pericolului pentru pacient măcar cu o clipă mai devreme. Minim gest de comunicare intermedicală care include (deși nu se vede!) și stropul de empatie pentru bolnavul pe care nu vrei să îl lași doar în soarta mariajului dintre o trimitere si o programare. Apel uneori prea matinal, alteori prea vârât în crucea nopții colegului care ne răspunde. Ne răspunde oricând pentru că știe că a fost și va fi și el inițiatorul unei tastări de speranțe. Rareori (rarissim!) ne aducem aminte să ne întrebăm ,,ce mai fac copiii?”, ,,ce-ți mai fac părinții?” și, de ce nu, ,,ce-ți face lombosciatica?“. Copii ai urgenței și eficienței conform dialecticului ,,să faci din rahat bici”, nu ne mai aducem aminte de omul din bluza de spital decât când Facebook-ul ni-l citează la aniversări. Și atunci bifăm întrebările de mai sus. De multe ori mecanic, ca o mantră a apropierii îndepărtate.
*
De câteva luni, ziua ne începe lângă cafea (în cel mai bun caz) cu înșiruiri matinale pe WhatsApp de PCR-uri pozitive ale celor de lângă umărul nostru. Continuă până în raportul de gardă cu vești: ,,asistenta X are saturație 70 pe AIRVO”, ,,doctorul Y are 70% din plămâni afectați”, ,,pe doctorița Z am auzit că au intubat-o”.
Despre alte vești nu vreau să scriu.
La raport (online!) ne numărăm, ne împărțim… și începem treaba. Consulturi, tratamente… și telefoane date colegilor pentru bolnavi.
În zilele acestea de iarnă virală fiecare apel se deschide cu predicatul nominal al speranței: ,,Ești bine?”
COSTIN DUȚU este doctor în științe Medicale, medic primar de Chirurgie generală la Spitalul Militar Central
