Se spune că iubirea trece prin stomac, de unde sintagma tocită de mai toți romanticii, despre fluturii care parcă își iau zborul la câte un “coup de foudre”, pălitura din plexul solar numită dragoste la prima vedere! De ce n-ar fi vorba inclusiv de dragostea de patrie? De ce să nu recunoaștem franc, fără prejudecăți și false pudori, că și patriotismul este pus în cumpănă de ghiorăiala mațelor! Și nu mă refer la celebra zicere “ubi bene, ibi patria”, pusă în operă de milioanele de români care au plecat din țară în deceniile de după 1989. Și care, deși nici pe acolo nu curge lapte și nici miere, nu umblă câinii cu posmagi muiați în coadă, în niciun caz nu ar reveni la sânul patriei mumă (că vorba cu „pentru unii mumă, pentru alții ciumă” s-a adeverit cu vârf și îndesat!). Simplu și dramatic, caz real, un buzoian care trăia la mâna Proniei “en plein Paris”, pe lângă Notre Dame, s-a mutat cu cort și bagaje la Frankfurt, dar nicio secundă n-a șovăit cu gândul spre plaiurile natale…
Ceea ce e de înțeles, însă altceva mi-a stârnit interesul vizavi de mentalitatea românului în relația cu străinii, și nu mă refer la cazul Ditrău, unde reacțiile au fost scoase din context, în opinia mea. Acolo nu e vorba despre rasism, prin părțile acelea nu a bătut vânt de Europă niciodată, mai curând ar înălța garduri de sârmă ghimpată (vă sună cunoscut?) decât să accepte amestecul cu alte rase, e un dat istoric…
Altceva însă, deloc recunoscut oficial, spuneam că m-a lăsat într-o stare de ușoară perplexitate, ca să exagerăm de rigoare, în spiritul pamfletului care crează antinomia pentru a îngroșa ideea. De fapt, deși un paradox, nu m-a mirat deloc să citesc undeva că, într-un studiu sociologic din perioada interbelică, românii de prin Banat concluzionau senin că „a fost mai bine sub unguri!”. Pardon! Și ne mai inflamăm când auzim despre vocile actuale care clamează așa zisa autonomie, administrativ-economică, a Ardealului, de aversiunea față de București și “miticii” din Regat… Păi, se pare că boala e veche, iar tratamentul prin timp nu a reprezentat decât vorbe goale; de exemplu, se invocă în studiul citat: „Pe vremea ungurească, cu o lege m-am hrănit 30 de ani. De după unire, mi-am tot omorât capul ca să învăț la legi și după ce am învățat unele, apoi veneau altele și nu știai de cari să mai asculți!”. Iarăși întreb, așa, de florile mărului, vă sună cunoscut, dau unii Ordonanțe noaptea ca hoții, vin alții și le desființează la foc automat, după modelul cincinalul în opt ore! Că nu interesează aici, dar deloc, cine a făcut rău sau bine în guvernările astea care parcă valsează pe un tobogan dat cu untură, important e să existe predictibilitate legislativă, disciplină fiscală, protecție socială reală!…
Fapt istoric, confirmat de amintirea unei vorbe a bunicului patern, iată o constatare mai tare decât acel coup de foudre din preambul, era să zic preludiu: „Comanda germană ne-a învățat cu disciplina. Amu nu ne putem obișnui cu schimbările astea unde nu-i disciplină”. Pentru omul din popor, cel de la talpa țării, nu conta că vorbea despre ocupația germană din Primul Război Mondial, când Buzăul era zonă sub administrație exclusiv militară, iar rechizițiile se petreceau la limita legii, sau trecând adesea în abuz. Germanii, vestiți pentru ordine și disciplină, au construit în județ captări de apă, iar la Unguriu și în zilele noastre sătenii beneficiază de asemenea instalații hidraulice perene (cum exclama bătrânul dac, în filmul Columna parcă, somat de evidență să se încline în fața inamicului roman civilizator – „apeducte, apeducte!”). Au lăsat un hangar de avioane la marginea orașului, operă de artă, undeva prin spatele Drăgăicii, perfect funcțional, mai nou acolo se pare că își are sediul o unitate de pompieri. Opere de artă, în termeni inginerești, sunt și șoselele strategice și podurile făcute de nemți prin județ, și exemplele nu lipsesc, dar nu este noima pamfletului să țină loc de compendiu.
Prin comparație, armata sovietică, după ce a ocupat Buzăul, pe vreo 28 august 1944, a tras fără menajamente cu tunul în Palatul Comunal, clădirea arzând împreună cu arhiva. Iar în Cimitirul Eroilor, unde au fost înmormântați soldații români, sovietici și germani, cine a venit voluntar să facă ordine, să îngrijească mormintele, să repare crucile? Nu-și are rostul răspunsul…
Așadar, cum spuneam, să nu ne amăgim, și iubirea de patrie trece prin stomac, și o bună administrație chiar poate ține „de foame”… Cum observa, cu simțul său enorm-monstruos, Ioan Luca Caragiale: „Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție…”.
Nota bene: Joaca asta de-a berbeleacul nu trebuie să se răsfrângă însă asupra contribuabilului, nu de alta dar tocmai ce am primit înștiințarea în plic despre plata impozitului pe casa părintească din Buzău. Și o broșurică atașată, frumos colorată, despre alea-alea, printre care și proiecte pentru anul ce abia a dat în pârg. Proiecte ce au nevoie ca de aer de stabilitate, predictibilitate etc… Și dacă o mai ținem mult de-a răsturnatul și schimbatul, doar de dragul de a se încorda mușchii și a se număra ouăle, adică voturile, taberelor din Parlament, mă gândesc să nu ne întoarcem la vorba ălora – era mai bine sub nemți! Ba nu, sub unguri! Aferim!, că parcă nici sub turci nu a fost așa de rău…
P.S. Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!
