Despre străzile Buzăului (I) / „Un sat… adorabil”, dar „murdar şi aproape ruinat”

Situat la o răscruce de drumuri ce asigurau legăturile dintre provinciile istorice româ­neşti, Buzăul s-a impus în lunga sa istorie ca o aşezare statornică, cu implicaţii ma­jore în viaţa politică şi economico-socială a Munteniei. Mpuseus (Mbuseus), Mpusaios (Mbusaios), Buseus, Busĕu, Buzău o meta­morfoză milenară a etimologiei toponimului râului.

Constituit la cotul Carpaţilor de Curbură, la o încrucişare de drumuri străvechi, Buzăul a luat fiinţă pe malul apei de la care şi-a „împrumutat” numele, într-un spaţiu în care agricultura, meşteşugurile şi comerţul se practicau concomitent. Aşezarea, ca şi în cazul altor târguri, a fost bine aleasă sub raportul condiţiilor de vieţuire: loc arabil, păşune, proximitatea pădurilor şi în perimetrul unui mare număr de sate atestate documentar în secolele XIV-XVI, dar mai ales posibilitatea comunicaţiilor cu zonele înconjurătoare. Trebuie avut în vedere că era în apropierea unui vad uşor de trecut în condiţiile din acea vreme, acolo unde apa se întretăia cu drumul. Aşezat pe o câmpie fertilă, aproape de limita dintre dealul acoperit de vii şi şesul agricol, având de jur împrejur păduri întinse, între care se detaşa cea cunoscută şi astăzi sub denumirea de Crâng, rămăşiţă a codrilor de odini­oară, beneficiind de traficul care ducea mărfurile oraşelor dunărene în Transilvania şi adu­cea în schimb produse manufacturate, cunoscute ca articole de braşovenie şi lipscănie (Lip­sca – Leipzig, de unde negustori lipscani şi strada Lipscani din Bucureşti), Buzăul a beneficiat de însemnate posibilităţi de dezvoltare. Aşezarea sa la întretăierea drumurilor co­mer­ciale dintre Moldova, regiunile centrale şi apusene ale Ţării Româneşti şi porturile de la Dunăre – Brăila şi Galaţi, pe malul râului Buzău, într-un loc în care locuitorii se ocupau cu agricultura, mo­ră­ritul, meşteşugurile şi comerţul, constituie un indiciu al vechi­mii şi dezvoltării sale.

Dacă avem în vedere documente de epocă şi ceea ce vor relata mai târziu diverşi călători străini, putem intui vatra iniţială a târgului cu uliţe strâmte şi întortocheate ce con­ver­geau către biserica numită la început „a popii Mihai” şi mai târziu Negustori sau Greci, cu case de joasă înălţime, lipite unele de altele, cu hanuri cu două niveluri, la parter cârciu­ma şi la etaj camerele de dormit. Perimetrul construit cuprindea piaţa de mărfuri (pazarul) aflat cam pe locul unde actuala stradă Cuza Vodă coteşte spre Hala de Carne şi Peşte (Hala Obor), între terenul viitorului Palat Comunal, al actualei Şcoli Gimnaziale nr. 5 „Episcop Dionisie Romano” şi Biserica Neguţători, spaţiu traversat de la sud-vest către nord-est, aşa cum am mai menţionat, de Drumul Târgului (Uliţa Târgului), ce se pre­lungea peste Iazul Morilor spre Drumul Bogdanului, cum era cunoscută la acea vreme artera de circulaţie spre Moldova.

3.700 de locuitori

O schiţă topografică, datată 1830, ne prezintă localitatea ca un târg de for­mă circulară, cu străzi lungi şi întortocheate, con­struc­ţiile fiind concentrate în anumite zone. Sunt menţionate șapte biserici, două hanuri (al Episcopiei şi al Bisericii Banu), 17 locuinţe boiereşti (Paharniceasa Mincu, Hrisoscoleu, Tăut, Lache Meh­tupciu, Sărăţeanu Jugă-Urs, C. Musceleanu, Şetrarul Spirea, Pâcleanu, Arion, Grămă­ticu, postelnicul Dumitrache, Codreanu, D. Vernescu, Armaşu, Cuţitaru, Lupaşcu şi N. Sărăţeanu), Școala, Tribunalul, Spitalul Gârlaşi (înfiinţat în 1792 de Maria Minculeasa, în curtea Bisericii Gâr-laşi), baia turcească (pe locul căreia, mai târziu, s-a construit Sinagoga, Prefectura, Arestul preventiv), puţul numit „al tătarului”, aflat pe terenul unde în 1866 s-a construit hotelul şi teatrul „Moldavia” şi clădirile staţiei de poştă unde se schimbau caii pentru poşta de călători sau „de scrisori”.

Mai sunt marcate: drumul spre Focşani, vechiul traseu, menţionat şi în harta din 1890 ca drumul vechi, lacul din perimetrul viitorului domeniu Mar­ghiloman şi Iazul Morilor, fără cele două şanţuri cu apă care apar în hărţile şi planurile ulterioare. Deşi suprafaţa localităţii era de 78 hectare, numărul  populaţiei era de circa 3.700 locuitori. Această imagine a târgului buzoian, cu terenuri fără construcţii, cu fântâni şi uliţe nepavate, pline de praf, i-a determinat, în 1839, pe doi misionari scoţieni, Andrew Alexander Bonar şi Robert Murray MʼCheyne, să-l catalogheze ca „un sat… adorabil”, cel de-al doilea, cu talent la pictură, lăsând posterităţii o inte­resantă acuarelă.

Medicul oraşului Bucureşti, Constantin Caracaş, care a trecut prin Buzău în 1818, consemna că era „construit neregulat, murdar şi aproape ruinat” din cauza războaielor şi a năvălirilor turceşti. Menţiona că avea cam 800 de case şi circa 4.000 de locuitori, între care mulţi boieri şi comercianţi. După 1829 (Tratatul de Pace de la Adrianopol) se constată un aflux de colonişti bulgari, astfel că, datorită nu­mărului de locuinţe ale acestora, s-a format Sârbăria (mahalaua sârbească), deoarece la început li s-au atribuit gratuit locurile de casă, dar din 1835 numai prin cumpărare.

Un program de modernizare

Autorităţile şi-au propus şi realizarea unui program de modernizare, concretizat în extinderea spaţiului unde funcţiona Oborul de cereale şi vite (1833), acoperirea cu caldarâm a străzilor din zona centrală, investiţie evaluată la 1.500 lei în 1834, iluminarea străzilor prin montarea de felinare cu lumânări de seu (1837-1840), alinierea străzilor existente şi deschiderea de noi artere de circulaţie (1841), iar pentru a preveni incendiile sau a se interveni la stingerea acestora, s-a ordonat să nu se mai acopere casele cu stuf, în 1841 înfiinţându-se şi o Comandă de foc (pompierii).  În 1831, ocârmuirea judeţului a soli­ci­tat municipalităţii să schimbe ziua de târg, să ia măsuri pentru „facerea târgului Drăgaica”, cât şi pentru „facerea din nou a prăvăliilor”.

Între primii edili care au realizat importante lucrări, se detaşează clucerul Dimitrie Sărăţeanu (numele său l-a purtat strada Libertăţii de azi), magis­tra­­tul oraşului, care şi-a înscris la acea vreme, în palmares, curăţirea şi lărgirea străzilor, şoseluiri, lucrări de drenare a apelor pluviale etc. Reamintim că  oraşul s-a extins prin înglobarea, în 1844 sau 1848, a mahalalelor Episcopiei, Gârlaşi şi Sârbărie (începând cu 1825-1826, în jurul Bisericii Sf. Nicolae), locuitorii fiind  atât români cât şi bulgari, sârbi şi ţigani, iar nu departe era cătunul Poşta.

În 1860 au fost recenzaţi 9.027 locuitori, în majoritate agricultori şi cu profesii libere, 2.177 fiind meseriaşi, 1.370 lucrând în comerţ. Mai sunt menţionaţi un fabricant cu 16 ajutoare, cinci arendaşi, 717 proprietari de pământ arabil, 374 muncitori manuali, 128 „clăcaşi” şi 410 ateliere meşteşugăreşti cu 471 meseriaşi (176 în 1835). Mai apar două zalhanale (abator rudimentar pentru ovine, amenajat în vederea preparării pastramei și a desfacerii produselor derivate), trei distilerii de gaz şi ulei şi 257 prăvălii, precizându-se că târgul Drăgaica şi-a fixat locul în partea de sud-vest o oraşului.

Programul de activitate al municipalităţii includea, în 1870, şi rezolvarea unor stringente probleme edilitare în zona Broşteni-Obor, în primul rând regu­larizarea cursului şanţului cu apă. În acelaşi an au fost amenajate bulevardul Elisabeta Doamna, ce permitea accesul spre gara CFR, şi piaţa din faţa gării. Au fost refăcute şi modernizate, în 1905, de către antreprenorul Dumitru Vasilescu. În 1871 s-a nivelat şi pavat Oborul, aflat între actualele străzi Chiristigii şi Mesteacănului, s-a dispus evacuarea cimitirelor de lângă biserici, s-a întocmit planul de asanare, nivelare şi pavare a Oborului, lucrare executată între anii 1885-1900.

Șase bariere în anul 1881

În anul 1886, a fost expropriat imobilul proprietatea lui Constantin Don, de pe strada numită atunci Don, pentru alinierea şi amenajarea străzii numite apoi Crinului, în 1873 se pavează strada Murgoci (astăzi Decebal), în 1894 alte străzi, între care şi Lunei, se expropriază mai multe proprietăţi pentru bulevardul numit Viitorului, ce intersecta stră­zi­le Agriculturii şi Mică, iar în 1896 s-a făcut legătu­ra, existentă şi astăzi, între străzile Tunel şi Doamna Neaga (numită apoi Ostro­vului).

Planul întocmit în anul 1881 cuprinde numele atribuite străzilor la 1 mar­tie 1879. Oraşul era mărginit de Iazul Morilor, strada Heleşteului (Horticolei), calea ferată Bucu­reşti-Mărăşeşti, strada Cătunului, marcată în spatele gării, cătunul Poşta, cimitirul israelit, spaţiul unde se desfăşura Târgul Drăgaica, Calea Boian, pe traseul actualului bulevard Mareşal Alexandru Averescu, strada Raionului, pe traseul străzii Spiru Haret, Cimitirul „Sf. Filof­teia” (actualmente „Dumbrava”), străzile Ciolanul, Furtunei (Fortunei), la intersecţia cu Calea Transilvaniei şi vechiul drum spre Focşani. Iazul Morilor, care forma una din latu­rile oraşului, traversa Calea Naţională Buzău-Râmnicu Sărat, vechiul drum spre Focşani, trecea prin spatele grădinii şi ceairului (izlazului) Episcopiei, prin faţa Bisericii Broşteni, în dreptul străzii Mihai Bravu făcea un mic cot, mergând  paralel cu strada Gârlaşi, tra­versa strada Primăverii, ocolea Biserica Gârlaşi şi apoi mergea paralel cu actuala stradă Horticolei, spre bariera Scurteşti. Sunt menţionate șase bariere: Bariera Focşanilor, la intersecţia străzii Furtunei cu Calea Unirei şi vechiul drum al Focşanilor; Bariera Scurteşti, la capătul Căii Dorobanţilor, dincolo de intersecţia străzilor Heleşteului cu Malul Gârlei; Bariera Brăilei, pe Calea Dobrogei (strada Alexandru Marghiloman) dincolo de linia CFR spre Mărăşeşti, pe Calea Buzău-Brăila, nu departe de Cimitirul „Sf. Nicolae”; Bariera Urziceni, la intersecţia Şose­lei Urziceni (astăzi strada Urziceni) cu o porţiune din viitorul bulevard Independenţei (actualmente strada Şantierului); Bariera Mizil, la intersecţia Căilor Unirii şi Boian cu actuala stradă Independenţei; Bariera Podgorii, pe „Drumul Dealului”, la intersecţia Căii Dumbravei (strada Democraţiei) cu strada Vânătorului (Col. Ion Buzoianu) şi cu actuala stradă Maghiran, în faţa bisericii Catolice (înfiinţată în 1914).

(Va urma)