De la legenda Castelului de la Meledic la date din arhive, în monografia „Lopătari – ținut de legendă”

Cine a trecut măcar o dată pe Valea Slănicului, fie că a poposit la Mânzălești, la Meledic, Muntele de Sare, Lopătari sau Mocearu, cu si­guranță a rămas îndrăgostit de locuri de o frumusețe aparte, de căldura oamenilor și de obiceiurile din zonă. Pentru cei care nu au ajuns încă să viziteze aceste zone de munte, monografia „Lopătari – ținut de legendă” ar putea fi un argument pentru a o face.

Cartea scrisă de Elena Buzea-Abagiu, născută în 1935 la Lopătari și absolventă a Facultății de Filologie, este o combinație fericită între informațiile istorice, din arhive, și amintirile din copilărie, încărcate de emoție, ale autoarei. Buzoianca, fost cadru didactic și vice­președintă a Comitetului Executiv Lopătari pentru patru ani, pornește de la prima atestarea documentară a localității din secolul al XVI-lea(Mihnea Voievod) și ajunge să redea cititorului informații despre legendele locului, mâncăruri tradiționale, amintiri despre zilele în care mergea la scăldat în apa Slănicului, culesul cânepei, războaiele de țesut ale femeilor din comună, țigăncile care ghiceau în ghioc sau obiceiurile sărbătorilor de iarnă.

Investigații la arhive și date adunate de la bătrânii satului

„Cartea de față reprezintă un exercițiu de voință, de a lăsa în urma sa <un nume adunat pe o carte>în adevăratul sens al cuvântului. Cu pasiune și minuție, Elena C. Buzea Abagiu face investigații la arhive, adună date de la bătrânii satului, care știu multe despre frumoasa comună Lopătari, dar se apleacă îndeosebi asupra modului de a gândi și a trăi al lopătărenilor”, precizează scriitorul Nicolae Peneș în introdu­cerea cărții.

Comuna Lopătari are astăzi o suprafață de 10.332 ha., din care pădurile ocupă peste 6.000 ha, pășunile și fânețele la un loc peste 3.000 ha. Numărul locuitorilor a crescut de la an la an, atin­gând astăzi cu puțin sub 5.000. Principala preocupare a locuitorilor a rămas creșterea vitelor și păstoritul. Ulterior s-a dezvolatat și industria lemnului prin exploatarea bogatelor păduri de foioase și conifere.

Vlahuță, impresionat de Focul Viu

„Se vede cu ochiul liber, cum zice românul, că autoarea este  îndrăgostită de ținuturile lopătărene, pe care le găsește atât de pitoresc des­crise de Alexandru Vlahuță ori de Dumitru Serbescu Lopătari.Pe Alexandru Vla­huță l-a impresionat Focul Viu de la Lopătari și frumusețea locurilor pitorești din aria Meledicului ori a Mocearului. Cercetătorii în domeniul istoriei ne precizează că respectivele ținuturi sunt locuințe de peste două mii de ani, că sumarele descoperiri făcute aici aparțin Culturii Monteoru. Ei vorbesc despre Focurile Nestinse găsite în hronici ca Focurile Vii ce astăzi se află încă în punctul Smoleanu din satul Terca”, mai precizează scriitorul Nicolae Peneș.

Un castel oferit în dar Regelui Ferdinand?

Una dintre amintirile autoarei se referă la existența ruinelor unui castel în zona La­cu­lui Meledic (comuna Mân­zălești), un castel care, potri­vit bătrânilor, nu ar fi putut niciodată să fie terminat din cauza apelor Slănicului, la fel de furioase ca și astăzi.

„Când eram copilă și elevă la liceu, prin anii 1953, mergeam în plimbare și mai ales să culegem flori de tei. Atunci ne piteam prin încăperile ce mai rămăseseră nedărâmate, de la parter (ale castelului, n.r.) (…)Între lacuri, pe cel mai înalt loc, erau ruinele castelului ce i se spunea <Castelul de la Meledic>. Era construit cam după primul război mondial de un bogătaș, Candino Popescu, spre a-l oferi în dar regelui Ferdinand (după versiuni neautorizate). Se construise mai înainte o șosea de legătură Buzău-Meledic, cu poduri durabile peste Slănic, cu cișmele ce captau din loc în loc izvoare reci de sub dealuri, spre domolirea celor însetați. Pe șosea au cărat mare parte din materialele necesare constricției fostului castel, rămas la etajul I. Castelul a fost ridicat până la acoperiș, după cum spuneau bătrânii. Au fost plantați în fața construcției tei, din care adunam floarea parfumată pentru ceai și, generații întregi au tot adunat, fiind singurii tei din zonă. Un potop de ape au căzut peste sat, 1926, mai sus de Lopătari, spre păduri, de au inundat toată Valea Slănicului. Apele au dărâmat podurile, au rupt șoseaua, făcând mare prăpăd în 1926. Se mai văd încă la Cernătești și la Dimiana resturi ale picioarelor de pod răsturnate și distruse de puhoaie. După acest dezastru au fost nevoiți să abandoneze lucrările, nemaifiind cale de cărat materiale pentru terminarea castelului”, povestește Elena Buzea-Abagiu în monografie.

ÎPS Casian Crăciun și Costel Vânătoru, printre lopătărenii de seamă

Mai regăsim în paginile cărții amănunte din copilăria plină de lipsuri din cauza foametei de după război, ­des­pre preparatele gastronomice specifice zonei (foi cu lapte, bostan cu lapte etc), un capitol dedicat legendelor locului, cum ar fi Legenda Mușele – Păpușele, un alt capitol dedicat datinilor și obiceiurilor, începând cu nașterea și până la moarte, detalii despre portul popular din zonă, festivaluri, meșteri populari, celebrul „telefonul fără fir” din comună. Nu în ultimul rând sunt prezentate personalități de marcă ale comunei, de la Dumitru Serbescu-Lopătari, preotul Macovei Stănescu și până la ÎPS Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos sau cercetătorul Costel Vânătoru.

„Cartea doamnei Abagiu se citește cu bucuria pe care ți-o provoacă o lectură captivantă. Deși abundă în date, absolut necesare oricărei monografii, autoarea reușește să le facă mai puțin obositoare la lectură, întrucât este o neîntrecută povestitoare  de <parcă asculți la gura sobei poveștile din anii copilăriei spuse de cei bătrâni>. Cartea conține și o sumedenie de ilustrații care o fac și mai atractivă, ca să nu mai vorbim de hărțile și documentele vechi care ilustrează fericit această monografie, plină de date, fapte și legende”, mai precizează scriitorul Nicolae Peneș.