„Încep să cadă clanurile de interlopi”, declara recent ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu. Ministrul Internelor, Marcel Vela, vorbea şi el despre o propunere de restructurare a ministerului care va avea drept consecinţă (şi) destabilizarea reţelelor de interlopi. Sunt declaraţii care ar trebui auzite nu atât de exponenţii crimei organizate, cât de protectorii lor din Justiţie, Poliţie, servicii speciale. Destructurarea reţelelor de crimă organizată, cu tentacule în instituţii-cheie ale statului, nu va fi posibilă de azi pe mâine. Iar pentru eficienţă misiunea ar trebui precedată de o radiografie a situaţiei, de răspunsuri clare la întrebarea: Cum au dobândit aceste clanuri putere şi influenţă?
Am privit, mulţi dintre noi, sideraţi şi revoltaţi la spectacolul naţional, pe care s-au înghesuit să ni-l transmită mai toate televiziunile, oferit de priveghiul şi înmormântarea liderului unui clan interlop din Bucureşti; unul din cele vreo 15 care şi-au împărţit Capitala în zone de influenţă. Pe fundal, nu doar un cor de bocete, ci şi ameninţări, pe mai multe voci, cu răzbunări sângeroase la adresa clanului rival cu care şefu’ se încăierase după o partidă de barbut pe bani. Mulţi bani. Făcuţi aşa cum se fac banii în lumea interlopă, în lumea crimei organizate.
Clanurile acestea care sfidează, impunându-şi, de ani de zile, propria lege – un ziar central inventaria, în urmă cu cinci ani, că aveau fiefuri în 23 de judeţe, adică în mai mult de jumătate din ţară – nu şi-au consolidat recent şi de pe o zi pe alta poziţia pe piaţa crimei organizate. Şi-au obţinut banii, puterea şi libertatea de a face ce vor în decursul multor ani în care nu au fost – decât rar sau la modul superficial – deranjate de autorităţi pentru ilegalităţile comise.
Un exemplu elocvent este la Timişoara unde, în anii ‘90-începutul anilor 2000, clanuri imobiliare au pus mâna pe sute de imobile, majoritatea istorice, din zona centrală a oraşului. Autorităţile locale nu au investigat aceste retrocedări, despre care presa a scris ani de zile. A fost nevoie să intervină, după mult timp, structura centrală a DNA pentru deschiderea unui dosar penal. Explicaţia „letargiei” sau „miopiei” autorităţilor locale poate fi găsită în actele de carte funciară ale unora dintre imobile, ajunse în proprietatea unor foşti procurori, judecători, notari, ofiţeri de poliţie.
Sunt ani de când, nestingherite, clanurile interlope îşi reglează conturi între ele, cu arme albe sau arme de foc, uneori în zona zero a marilor oraşe, cum s-a întâmplat în toamna anului trecut, când două clanuri din Bucureşti au făcut moarte de om chiar în faţa Parchetului General. Sunt ani de când le-au înflorit afaceri imobiliare ilicite. Sunt ani de zile de când se dedau la sechestrări, la şantaje, de când percep taxe de protecţie – anul trecut, presa vorbea chiar despre „un congres” naţional al interlopilor români unde a fost „aprobată” afacerea unui proprietar de cazinouri şi s-au stabilit taxele de protecţie care urmau a-i fi percepute. Sunt ani de când aceste clanuri au pus pe picioare periculoase reţele de proxenetism, de cămătărie, de trafic de droguri.
Deşi de notorietate locală, uneori astfel de încrengături ies oficial la iveală doar accidental; cum s-a întâmplat în 2010, în Neamţ, când, după un asasinat mafiot, s-a aflat că şeful Poliţiei judeţene era protectorul unei reţele de cămătari. Rămâne întrebarea cum s-au cimentat astfel de complicităţi penale în Poliţie, în Ministerul Afacerilor Interne, sub nasul ofiţerilor de la Protecţia Internă – şi, până nu demult, de informaţii – care, prin lege, desfăşoară activităţi de „identificare, contracarare şi înlăturare a ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc la adresa informaţiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional şi capacităţii operaţionale ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, precum şi a celor care pot duce la tulburarea gravă a ordinii publice”? Totuşi, după niciun scandal de corupţie care a implicat oameni din MAI sau din Poliţie – şi au fost destule, unele răsunătoare –, nu a fost adus în discuţie publică rolul acestei structuri, târâtă adesea în jocurile de putere ale unor politicieni. Este de altfel memorabilă o declaraţie în acest sens a lui Marean Vanghelie, care a precedat campania pentru prezidenţiale din 2009: „Arhiva DGIPI este pe mâini bune”. Adică, ale unor oameni ai PSD, la vremea respectivă.
Nu este, deci, niciun dubiu că multe din aceste clanuri au dobândit putere şi influenţă cu complicitatea unor poliţişti, a unor procurori, a unor judecători – beneficiari de pensii speciale… – care le-au tolerat sau chiar le-au oferit protecţie. Iar haosul în care PSD, ALDE şi UDMR au aruncat Justiţia penală, în ultimii ani, le-a venit mănuşă şi unora, şi altora.
Deşi destructurarea acestor reţele de crimă organizată cu tentacule în instituţii-cheie ale statului nu va fi posibilă de azi pe mâine, operaţiunea trebuie declanşată rapid, altfel există riscul erodării şi mai accentuate a autorităţii instituţiilor care ar trebui să le destructureze şi le împiedice altora ascensiunea. Înainte, însă, se impune o radiografie a modului în care aceste grupări de crimă organizată au reuşit să-şi asigure până acum protecţie, o analiză a dosarelor care zac la Poliţie, la Parchet, în instanţe, a deciziilor de scoatere sau neîncepere a urmăririi penale care vizează aceste clanuri. Se poate trece la tratament doar după un diagnostic corect şi asumat.
(Text publicat în ,,Puterea a cincea”)
