Cultură

Cum a ajuns universitarul râmnicean Cezar Buterez să cerceteze vestigiile istorice buzoiene ascunse pornind de la scrierile lui Odobescu 

Duminică, 1 august, reprezentanții Aluniș Art Center îi invită pe buzoieni la o drumeție către Vestigiile rupestre din Masivul Ivănețu, județul Buzău. Ansamblul de la Aluniș, Bisericuța lui Iosif, Agathonul, Chilia lui Dionisie sunt câteva dintre Vestigiile rupestre, aflate printre obiectivele care se doresc a fi atinse în această expediție montană, spun reprezentanții Aluniș Art Center.

Ghid în această drumeție va fi un prieten al Centrului,  Cezar Buterez, profesor la Facultatea de Geografie a Universității din București.  Cezar Buterez este, din  anul 2015, doctor în geografie umană. Domeniile sale de interes sunt geografia istorică, geografia culturală, toponimia, cartografia și sistemele informaționale geografice.  Pasiunea pentru cartografie o are din copilărie când a început să colecționeze hărți și atlase înainte să meargă la școală.

El străbate poteci mai puțin umblate și scotocește prin biblioteci pentru a afla povești despre oameni și locuri. Profesorul buzoian cercetează de cel puțin zece ani zona Vestigiilor rupestre din județul Buzău și este cel care a și descoperit câteva vestigii mai puțin cunoscute. Buterez spune că cercetările sale au început prin 2008 și că a făcut și un doctorat pe geografie istorică, despre monahismul din zona Buzăului și Râmnicului Sărat. „Am plecat inițial de la cercetarea Vestigiilor rupestre, pentru că mi-au atras atenția prin ineditul lor în spațiul nostru, în România, iar de acolo lucrurile au mers mai departe. Am ajuns să aflu despre moșneni, despre moșii, despre sate, oameni și locuri. Cu timpul, m-am extins de la vestigii și m-am dus cu cercetarea către aceste două județe, fostul județ Râmnicu Sărat și Buzău, adică până în Transilvania, până la limita cu Moldova și cu o oarecare marjă și spre Dunăre, spre Brăila, pentru că spațiul are legătură din punct de vedere uman, social”, spune profesorul de geografie, care el însuși are rădăcini râmnicene.

Mai mult decât faptul că bunicii erau din zona Râmnicului, în urma cercetării făcute reiese că numele său de familie, cu toate că poate fi asemănat ușor cu unul spaniol, este râmnicean. „Numele meu de familie este râmnicean. Aceasta a fost o bucurie de-a mea să văd de unde vine, pentru că puteam să explic multe nume de familie, dar pe al meu nu. Este o descoperire personală foarte importantă. Multă lume, când îmi auzea numele de familie, mai ales când eram copil, credea că sunt spaniol. Este un nume de familie din fostul județ Râmnicu Sărat. Întâmplător, toți cu numele acesta de acolo au plecat. Toți au pornit din același sat și au ajuns pe parcurs în diverse locuri. Pe unii știu de unde să îi iau, știu cum s-au extins: au lucrat la Căile Ferate și au plecat cu serviciul, pe la Ploiești, pe la Blejoi, pe la Călărași, dar originea numelui este acolo în sat. Singurul lucru pe care l-am putut afla și de care sunt foarte mândru este că familia respectivă era de moșneni. A fost ultimul sat de moșneni din toata plasă Râmnicului de Sus și din județul Râmnicu Sărat, în secolul al XIX-lea; în rest erau doar sate mănăstirești și boierești. Satul se numea Putreda sau Putreda Mare și, în anul 1964, regimul socialist i-a schimbat denumirea în Livada Mare, acum se află în comuna Grebănu; inițial făcea parte dintr-o comună separată”, mărturisește cercetătorul.

De Buzău îl mai leagă amintirea nunții sale, care a avut loc la campusul părintelui Milea, la Bisoca, lucru care nu a fost deloc întâmplător. „Acolo era pe vremuri hotarul între cele două județe, Râmnicu Sărat și Buzău, după care s-a tras către Găvanu într-o perioadă. Am vrut să o fac acolo ca să împac sufletul râmnicean cu prietenia buzoiană pe care am admirat-o mai târziu. Am făcut-o în straie tradiționale. Soția mea a cusut cămășile. Cămașa mea și rochia au fost cusute de ea și le-am decorat cu modele tradiționale din zona etnografică Râmnicu Sărat. Toți nuntașii au purtat costume tradiționale românești”, își amintește profesorul Cezar Buterez.

Pe urmele lui Alexandru Odobescu

A pornit cu cercetarea Vestigiilor rupestre de la însemnările care s-au păstrat în urma unui demers început de Alexandru Odobescu în 1871, atunci când acesta era foarte implicat în alcătuirea unei baze pentru problema patrimoniului cultural. „S-a gândit să afle mai multe despre ce lucruri de interes artistic, cultural și istoric se află în țară și, pentru că nu putea să umble peste tot, după cercetările pe care le-a făcut în Argeș și Vâlcea, s-a gândit să creeze un chestionar cu câteva întrebări pe care l-a trimis prin revizorate școlilor din toate județele țării de atunci. El le cerea învățătorilor să îi scrie despre ce ar fi de interes pe acolo prin fiecare loc, prin fiecare sat. Răspunsurile din județul Buzău au venit printre primele. Nu le-a considerat foarte relevante, dar a fost extrem de atras de faptul că ele menționau foarte multe încăperi săpate în piatră și foarte multe pietre cu inscripții nedescifrate; din acest motiv l-a luat pe pictorul elvețian Henric Trenk – care la momentul respectiv era ilustratorul Comisiei Monumentelor – și au pornit în cercetări în zona aceasta Aluniș, Nucu, Brăești, în vara lui 1871. Trenk a pictat niște acuarele foarte frumoase, iar el a scris niște notițe pe care, din păcate, nu le-a publicat, dar au rămas în arhivele Bibliotecii Academiei Române până pe la 1972, când au fost descoperite de istoricul de artă Pavel Chihaia, care le-a pus cap la cap și a relansat cercetările. Deși nu sunt publicate, ele sunt relevante pentru a vedea ce a găsit acolo. Cui citește notițele și vede acuarelele i se poate părea că se află într-un loc cum ar fi izvoarele Nilului, în Africa, într-un loc interesant, spectaculos și exotic. Nimeni nu se aștepta atunci, dar nici cei de mai târziu, să existe așa ceva în România, niște urme ale unui monahism atât de cunoscut, într-o zonă atât de sălbatică și izolată despre care nu știi mare lucru”, spune profesorul universitar.

Cezar Buterez a considerat că nu trebuie să-și limiteze cercetarea doar la Vestigiile rupestre de la Aluniș, cu atât mai mult cu cât, în timp, umblând prin biblioteci, a avut convingerea că mai mulți cercetători din geografie și sociologie din anii interbelici au ajuns la o concluzie, neverificată însă, că regiunea aceasta a fost mai deosebită, a avut, de-a lungul epocilor anterioare, un statut aparte  față de Țara Românească. De aceea, după ce a cercetat manuscrisele lui Odobescu, a luat la mână toate chestionarele pe care le-a mai primit acesta la vremea respectivă din comune ale județului Buzău și le-a publicat în 2011 în revista Muzeului Județean Buzău, Mousaios. „Am început să caut să văd ce anume se mai poate descoperi. Spre surprinderea mea, încă se pot găsi foarte multe lucruri, inclusiv cruci de secol XVII, pe care nu le-a găsit nimeni, nu le-a certificat nimeni, fântâni de secol XVI, care au fost puncte de hotar timp de 500 de ani. Ele au fost foarte importante sute de ani și după 1948 au fost uitate. Vestigiile rupestre rămân foarte importante și interesante, dar sunt o grămadă de alte lucruri, din alte locuri, de unde nu m-am așteptat, care nu au fost cercetate după Odobescu niciodată, pentru că nimeni nu a mai parcurs aceste răspunsuri: ruine de cetăți, alte vestigii rupestre mai puțin cunoscute care între timp se pare că au și dispărut, cruci vechi etc.”, explică profesorul universitar interesul dezvoltat pentru cercetarea din zona Buzăului.

Individualitatea Buzăului și a Râmnicului Sărat

Toate indiciile pe care le-a descoperit despre trecutul acestor locuri au, în opinia sa, moșiile drept numitor comun. „Răspunsul la întrebarea al cui a fost pământul este foarte important pentru a afla, spre exemplu, unde a fost o mănăstire sau unde a trăit o anumită familie sau de ce un sat a apărut într-un loc și nu în altul sau de ce anumite păduri au fost tăiate și altele nu, de-a lungul timpului”, spune profesorul.

Cercetările l-au condus, spre exemplu, pe urmele moșnenilor de la Sibiciu și Păltineni. „O mare parte a munților din zona asta a Văii Buzăului erau stăpâniți de moșnenii de la Păltineni și de la Sibiciu. De la Sibiciu în sus, până la limita cu Transilvania, era doar pământul acestor moșneni. Ei au populat, de-a lungul timpului, toată Valea Bâscii, Gura Teghii, până în primele sate dinspre Nehoiu. Primele acte care atestă stăpânirea lor, care sunt de pe la 1500, arată o stare avansată de disoluție. Deja de atunci apăruseră niște procese în sânul acestor moșneni, care au dus la fragmentarea unor trupuri de moșie și înstrăinarea lor. Povestea asta mare și frumoasă, care începe de la 1500, ajunge până în prezent cu problema Academiei, pentru că, după 1900, au fost multe lucruri curioase, mai ales cu afacerea Maican, cu exploatarea pădurilor de către societatea care a făcut fabrica de la Nehoiu. E o poveste frumoasă, dar tristă”.

Căutător de comori explicate cu ajutorul toponimelor în spațiul buzoian

Cezar Buterez și-a notat toate detaliile găsite în sate buzoiene despre care, cei mai mulți dintre noi, nu știm;  a întocmit  hărți și ține o arhivă realmente de patrimoniu. „Acum am în lucru două ches­tiuni. Să termin teza de doctorat, să fac completări, pentru că au trecut vreo șase ani și nu m-am ocupat ca să o public, iar apoi mă interesează problema aceasta a moșiilor și reconstituirea lor. Asta înseamnă o documentare zdravănă în arhive și lucrul în teren pentru identificarea toponimelor, adică numele de locuri. Și am să ajung în multe locuri, și pe Valea Buzăului, și pe Valea Râmnicului, pentru a aduna informație în baza mea de date, pentru a putea ști în orice moment câte biserici au un anumit hram, în ce an sunt făcute, câte cruci sunt din piatră sau cum se numeau satele într-un anumit an etc. Datele le centralizez și pe baza lor încep și scriu și gândesc ce am de făcut mai departe”, ne îm­părtășește din planurile sale profesorul care va poposi în zona de munte, timp de două săptămâni, începând din acest week-end, tocmai pentru a-și continua studiile în teren.

Cercetătorul surprinde în documentarea sa și personalitatea locului. Este conștient că este nevoie de oameni de valoare, profesioniști,  care să știe să povestească despre locurile buzoiene și atunci când are ocazia să o facă, nu se dă înlături, așa cum se va întâmpla și în acest week-end la Aluniș. „Atunci când avem ocazia să mergem să povestim, pe de o parte trebuie să înțelegem locul, să intrăm în intimitatea locului, iar pe de altă parte să vedem ce este caracteristic acolo și să vedem care este rolul geografiei și istoriei în acea poveste; astfel este un câștig pentru oricine participă. Dincolo de informația punctuală legată de sate, schituri, e vorba de a transmite un mesaj și anume că acestea trebuie puse în valoare din punct de vedere cultural”, spune cercetătorul.

La o conferință de geografie–istorie organizată la Varșovia în anul 2018, a prezentat o lucrare de geografie culturală despre Pâcle. Și a vorbit despre Pâcle, un fenomen mai puțin întâlnit în lume, răspunzând la mai multe întrebări: cum au fost percepute de-a lungul timpului, câte nume au, de ce li se spune în atâtea feluri, unde sunt ele, cum apar în descrieri, cum sunt reprezentate pe hărți. Participanții au fost foarte impresionați. În schimb, pentru noi, atrage atenția cercetătorul, nu reprezintă mare lucru, nu le acordăm importanța cuvenită: „Chiar dacă unele dintre obiective, cum sunt Pâclele, nu mai au nevoie de publicitate, pentru că s-a aflat despre ele, trebuie să le punem mai bine în valoare. Una dintre problemele pe care le-am semnalat, și până acum nu m-a ascultat nimeni, este legată de numele lor. Li se spune <Pâclele mari> celor care sunt mici și invers. O altă problemă este <Focul viu>. În actele vechi, în cărți poștale, peste tot, și în lucrări primul nume pe care îl are este <Foc nestins>, ceea ce în toponimie nu este echivalent cu <Focul viu>. Viu are legătură  cu apa, <ape vii>, în toponimie. Apoi, denumirea corectă pentru <Lacul Vulturilor> este <Lacul fără fund>. Lacul Vulturilor este o denumire alternativă, legată de vulturi, care au dispărut în zonă. Lacul Vulturilor ade­vărat este pe Muntele Mă­ceșiu, deasupra satului Lopă­tari ,despre care nu se știe nimic și nu s-a cercetat niciodată”, spune profesor dr. universitar Cezar Buterez, exemplificând câteva dintre problemele ce trebuie remediate înainte de a se împământeni în mod greșit niște denumiri care nu au legătură cu adevărul istoric și geografic.

Cei care îl vor urma în această expediție de sfârșit de săptămână – printre aceștia și studenți de-ai săi de la Facultatea de Geografie – , vor avea parte de informații prețioase și corecte pe care profesorul Cezar Buterez le va împărtăși din cercetările efectuate de el de-a lungul vremii. „O să le povestesc despre vechimea Ansamblurilor rupestre, despre viața sa ca mănăstire până în 1863, despre câteva acte pe care le-am descoperit în arhive și care menționează câte ceva din ceea ce s-a aflat acolo până atunci. O să le mai vorbesc și despre legenda ciobanilor Simion și Vlad, chiar dacă este adevărată sau nu. Eu cred că este adevărată, pentru că aceeași poveste se știa și în 1972 de către cei care slujeau acolo și de asta au incizat în piatră, în pomelnic la Sfântul Altar, numele lor, iar acest document spune că ei au înființat biserica. Problema este că ei sunt plasați undeva în secolul al XVII-lea, iar biserica exista de dinainte cu un secol. Așa că și aceste informații au fost preluate atunci dintr-o perioadă mai veche după cum este redactat textul mă face să cred că este foarte probabil să fie ade­vărat, dar e la fel de probabil să fi fost o poveste. De ce doi ciobani fără carte ar ciopli o biserică în piatră, care ajunge schit cu un hram de inspirație isihastă, rar întâlnit în Ortodoxie? Trebuie să ne apropiem cât putem de adevăr. O să povestim despre Alunișul care s-a desființat. O să le explic despre faptul că viața monahală dispăruse acolo și nu secularizarea a fost momentul care a schimbat totul, ci a fost momentul care a pecetluit ceva ce se anticipase deja de mai demult. O să explicăm legătura dintre dispariția schiturilor de la jumătatea secolului al XVIII-lea, care a fost generată de probleme pentru pământ pe care ei le-au avut cu moșnenii, proprietarii vecini. Moșnenii au profitat de faptul că aceste schituri nu au funcționat toate permanent, că au funcționat cu întreruperi și că erau și călugări veniți de prin alte locuri și când au început să sărăcească, în secolul al XVII-lea, și-au vândut părți din moșie. Familii numite Cândescu, cei care aveau cona­cul la Cândești, au vândut jumătate din moșie și au vândut și părți din moșia schiturilor, adică ce nu era a lor. Cândeștii au vândut Filipeștilor, iar aceștia din urmă au dat lui Văcărescu, care a ajuns să o dea ca zestre unei fiice care s-a căsătorit cu marele logofăt Nicolae Băleanu. În această perioadă schiturile au pornit procese cu moșnenii și boierii care s-au soldat cu pierderea procesului. A fost o mare lovitură materială pentru ele înainte de secularizare, pentru că au fost îngropate în cheltuieli de judecată. O să vizităm incintele. De acolo plecăm spre Nucu, spre vestigiile de pe Crucea Spătarului, unde o să încercăm să atingem cele mai importante site-uri și locuri importante, cum este cel unde se află ruinele fostului schit <Sfântu Gheorghe> sau sus, unde se află acel monument de piatră destul de vechi”, explică profesor dr. Cezar Buterez.

Ce trebuie să știe buzoienii despre expediție

Evenimentul este total accesibil tuturor persoanelor indiferent de vârstă, dar cu puțină experiență pe munte și echipate corespunzător. Participarea este gratuită și se face pe proprie răspundere. Copiii vor fi însoțiți de minim un adult. Gradul de dificultate al traseului este de nivel mediu, durata deplasării fiind de 7-10 ore. Echipamentul necesar celor care se vor încumeta să se alăture cercetătorului în această drumeție  este format obligatoriu din încăl­țăminte cu talpa profilată, rucsac, tricou de schimb, polar, pelerină de ploaie, apă (minim 1,5 l/persoană), hrană (recomandat fructe și legume proaspete).

Se vor respecta toate restricțiile privind lupta împotriva Covid-19!

Nu se acceptă persoane care nu respectă regulile elementare ale drumeției în grup, reguli care vor fi transmise la pornirea în traseu (grupul va merge cu viteza celui mai slab pregătit, dorește cineva  să se oprească, se oprește tot grupul, pentru că se va  merge în grup compact).

Punctul de întâlnire este parcarea Petrom, la ieșirea spre Nehoiu, la ora 7.00, urmând ca la ora 07.15 să se pornească spre Aluniș. La expediție participă și reprezentanți ai Societății Exploratorilor, care, așa cum ne-a obișnuit cu fiecare acțiune, nu percepe taxă de participare sau de înscriere la nicio acțiune organizată și își propune să vină cu inițiative pentru a scoate buzoienii din case, de la televizoare, din mediul online, la conectarea cu natura în vederea promovării județului Buzău și minunatelor puncte de atracție turistică cunoscute sau mai puțin cunoscute.

Articole similare