Coada șopârlei crește la loc, de fiecare dată

Noi, românii, trăim într-o stare constantă în care vrem totul sau nimic, iar imposibilitatea de a ne defini doleanțele ne face să cădem într-o letargie dezastruoasă, trezindu-ne, adesea, când este prea târziu. Deși m-am născut la trei ani după Revoluția din 1989, nu înțeleg pentru ce au murit niște oameni atunci. Libertate? Egalitate? Fraternitate? Nu avem niciuna dintre acestea, în prezent. Trăim, în continuare, într-o stare în care am vrea să revendicăm și nu știm ce.

Care a fost scopul evenimentului din 1989? Doar detronarea unui lider politic sau înlăturarea unui întreg sistem corupt, axat pe sine și nu pe bunăstarea cetă­țenilor? Dacă răspunsul este cel de-al doilea, probabil că nu trebuia „căsăpit” doar Ceau­șescu. Este ca și când ai tăia coada șopârlei, cu toții știm că se regenerează. Iar după Revoluția din 1989, coada șopârlei a crescut la loc, de fiecare dată mai spectaculoasă, dar, în esență, aceeași.

Am văzut, după ‘89, o sumedenie de personaje obscure sau cara­ghioa­se, care s-au perindat prin politică, iar noi le-am lăsat să-și facă mendrele, ba chiar ne-am conformat dorințelor acestora. Teoretic, nu am fost de acord cu măsurile lor, practic, am plecat capul. Ne-au tăiat salariile, ne-au redus pensiile, ne-au mărit impozitele, iar noi am tăcut mâlc. Dacă au văzut că le merge treaba, au făcut și excursii pe bani publici, au dat chefuri la palate, au adoptat legi care ne atacă fățiș și ne-au făcut promisiuni deșarte, dar noi am continuat să ne ducem traiul mizer, ca și când măsurile nu ne-ar fi vizat.

Din toate astea, noi am înțeles că trebuie să facem sacrificii mai mari și ne-am transpus în martiri, spunân­du-ne că asta ne este „cru­cea”. Astfel, ne-am calculat salariile, așa încât să ne ajungă de la lună la lună: mâncăm mai puțin și alegem ce e mai ieftin, ne învelim cu mai multe pături, ca să nu mai pornim centralele și nu ne mai plimbăm, căci benzina costă. Muncim ore mai multe, ca să contribuim, prin taxe și impozite, la bunăstarea celor de mai sus, de parcă am avea vreo obligație morală să-i creștem ca pe copiii noștri.

Greșit! Noi suntem copiii lor, iar ei au obligația de a ne crește. Cumva, am înțeles greșit rolurile, căci într-o țară civilizată, cu   respect pentru cetățenii săi, această situație nu ar fi trebuit să existe. Tot într-o țară civilizată, care își cunoaște drepturile și obli­gațiile, orice atac la bună­starea personală ar fi de nepermis, iar cetățenii ar spune aceasta clar și răspicat.

Dar românul tace în continuare, după ce, spune el cu mândrie, și-a câștigat cu sânge dreptul de a vorbi, în ‘89. Revolta românului începe și se termină cu o înjurătură seacă pe pagina de Facebook a vreunui politician. Așa înțelegem noi că ne-am apărat drepturile, cu o invectivă cuprinsă în câteva simboluri, fără substrat și fără a spune ce vrem, de fapt. De aici și concluzia mea, că nu știm ce vrem nici la ora actuală.

Noi aruncăm cu cer­neală în câinele care latră, dar nu mușcă, și omitem haita tăcută din spate, care se înfruptă în voie din trupul nostru. Acceptăm docil orice nouă propunere sau măsură, venită de mai „sus”. Suntem indignați pe rețelele de socializare, dar impasibili când trebuie să trecem la fapte. Pe principiul „ce nu știu, nu mă afectează”, ne prefacem că ceea ce se hotărăște printre mai-marii țării nu este despre noi, ci despre alții.

În aceste condiții, viitorul sună bine… tot pentru alții, nu pentru noi. Între timp, coada șopârlei tot crește, și crește, și crește… cu fiecare nou mandat.