Alexandru PRIPON
Oricât de intens ne-am proiecta existența și devenirea pe zidurile înconjurătoare, suntem doar atât cât simțim și rămâne din noi doar sufletul – cât i-am îngăduit să se dezvolte. Contează enorm să corelăm strădania împlinirii personale cu existența rodnică în cadrul comunității și clipele de firească relaxare, însă – prea atenți la zorzoanele acestui veac – ratăm exact principala realizare, în timp ce bifăm nimicurile. Iar vremea trece…
Multe elemente ale cotidianului par importante. Unele chiar extrem de valoroase. Le dedicăm atenție și efort. Le dăruim ceea ce nu avem din belșug, ceea ce ajunge, la un moment dat, să ne lipsească, în mod ireparabil: timpul nostru. Desigur, nu este greșit să adoptăm, câteodată, drept companion pe timpul răgazului dintre momente serioase, câte un fleac, câte o mică năzbâtie fără pic de valoare, dar și fără potențial distructiv. Un hobby cuminte, o deprindere menită să destindă. Greșit este, cred, numai să transformăm companionul temporar într-o obsesie, dar nu despre asta vom discuta mai departe. Dimpotrivă.
Am cunoscut colecționari de timbre și de șervețele, iubitori ai cuvintelor scrise în limbi exotice, urmăritori ai sporturilor extreme, amatori ai unor muzici ieșite din comun, oameni cu tot soiul de pasiuni. Fiecare dintre noi are câte o îndeletnicire mai mult sau mai puțin relaxantă, iar acest lucru ne ajută enorm, ne încarcă bateriile pentru zile extenuante și lungi, pentru confruntarea cu probleme stresante ori persoane mai puțin bine intenționate. Nimic teribil de complicat. În liniștea casei noastre, lăsând deoparte orice grijă, dedicăm clipe frumoase unor preocupări poate pline de însemnătate pentru noi, dar fără legătură, de obicei, cu activitățile profesionale.
Am cunoscut, ca oricine altcineva, și oameni absorbiți (ca într-un vârtej) de propriul hobby. Cumva, activitatea aceea relaxantă s-a transformat în preocupare ușor chinuitoare – dacă nu pentru cei care o practică, măcar pentru cei aflați în jurul lor. Câți dintre noi nu au aflat detalii nesperate și nedorite despre muzică, filme, sporturi ș.a. de la colegi sau prieteni, acceptând discuția cu resemnare și ușoară disperare? Dar suntem cu toții, cred, de acord că aceste obsesii pot fi, cel mai adesea, nevinovate, chiar dacă transformă un pasionat într-un soi de expert fără multe alte subiecte pe care să le considere de înțeles.
De asemenea, am cunoscut persoane care abia așteptau să ajungă acasă, spre a-și continua, netulburate, munca de la birou. Activitățile profesionale devin atât de presante pentru unii – tot mai mulți –, atât de acaparante, încât se transformă în singurele preocupări permise. De alții, apoi chiar de noi înșine. Iar aici avem cu adevărat o problemă. A devenit un soi de cutumă tratarea oamenilor ca mașinării nesofisticate, menite să presteze fără pauze, să-și îndeplinească non-stop îndatoririle din cartea de muncă. Iar psihicul nostru poate fi convins până la zdrobire că aceasta este modalitatea firească de a exista. Putem să lucrăm și să tot lucrăm, cu din ce în ce mai puțină determinare, cu rezultate în descreștere, până la epuizarea definitivă a bateriilor.
Trăim într-o lume unde sindromul de burnout nu mai reprezintă o simplă alăturare de cuvinte exotice, ci o realitate dureroasă. Conform specialiștilor, este „o stare de epuizare fizică, emoțională și mentală, cauzată de stresul cronic prelungit, în special la locul de muncă. Aceasta se manifestă prin oboseală extremă, cinism (depersonalizare) și scăderea performanțelor profesionale. Prevenirea implică echilibru muncă-viață, pauze și suport psihologic”. Așadar, pe termen relativ lung, o persoană supusă presiunii moderne de a lucra mult și bine (enorm și impecabil, mai exact) se „consumă”. Și da, munca ajunge să-i ocupe tot timpul, dar rezultatele devin slabe, motivația dispare, sufletul se îmbolnăvește…
Când o fi ajuns locul de muncă o închisoare, iar păstrarea lui o obsesie care să ne consume viața? Dincolo de rațiunile economice și sociale, s-a insinuat în viața noastră această presiune complicată, în stare să devoreze orice pasiune, orice plăcere, orice farmec al existenței. Zi de zi, trec pe lângă noi, pe stradă, tot mai mulți oameni depersonalizați, fără entuziasm și fără preocupări mărunte care să-i aștepte acasă, fie și sub denumirea de hobby. Fără timp cu adevărat liber. Fără șansa de a înțelege că performanțele profesionale – așa cum sunt percepute astăzi – reprezintă, în definitiv, la sfârșitul zilei, măruntele nimicuri care ne consumă existența, răpindu-ne clipele senine și plăcute. Acelea când putem simți, chiar cu riscul de a fi ușor enervanți pentru alții, că reprezentăm mult, mult mai mult decât niște mașinării dedicate muncii, iar viața este atât de frumoasă!
