Cloșca și puii de bogdaproste? Dar politica-i …!

Cu niște ani în urmă, în perioada lui de glorie, când avea primarii la degetul mic și trăgea sforile să mai prindă un mandat la șefia județului, nu să fie ca acum târât prin judecăți, omul politic, atunci pesedist, Victor Mocanu a produs un moment amuzant, trecut aproape neobservat. Într-o Sală a Sporturilor plină de delegați din toate comunele Buzăului pe atunci roșu zvăpăiat, între timp mai decolorat, a ținut un discurs pe model american, pregătit de vreun consilier, cu întrebări retorice adresate membrilor prezenți la marea lansare în campania pentru președinția Consiliului Județean. Întreba apăsat ceva de genul – nu-i așa că PNL sau PDL, după caz, a făcut rău aia și aia?, și sala răspundea în cor – DA, DA! La un moment dat, spre finalul care se vroia apoteotic, că așa era scris pe foaie, a întrebat tunător – vreți să lăsăm județul pe mâna lor ? (a adversarilor poli­tici denigrați în discurs), și sala, în virtutea inerției a răsunat la unison – DA, DA, DA!  Ei, i-a corectat Mocanu senior, aici trebuia să ziceți – NU, iar membrii au reacționat prompt, vehement, lung – NUUUU!  (Culmea ironiei, a fost anul în care, surprinzător, mare favorit altfel, a pierdut șefia județului, a câștigat Bîgiu, căruia tot de la consilieri i s-a tras, nu i-au scris discursuri alambicate, dar l-au turnat pe unde trebuia!)

Cu un discurs ticluit, de data aceasta fără poticneli și întorsături retorice, a câștigat și Liviu Dragnea reconfirmarea în capul partidului, cu acel faimos – Vreți să mai fiu preșe­dintele vostru?, urmat de una­nimul DA, aplauze prelungi, ovații. O simplă formalitate totuși, erau vremuri edenice pentru pesedești, nimeni nu anticipa că va pogorî clipa în care un lider proeminent, un temut baron local, să fie huiduit de propriii colegi. Pentru că acesta a fost laitmotivul Congresului ce se visa de renaștere a partidului zdruncinat la europarlamentare mai rău ca o Dacie pe drumurile scoase din noroi ale patriei. Secvența cu Oprișan baronul gonflabil, suit la tribuna unde altădată era suficient să arate un deget, acum întrerupt de vociferări, huiduieli, silit să renunțe la discurs într-o sală ticsită de oamenii “lor”, aduși în bună tradiție cu microbuze, fidelii fidelilor. Judecat de propriii colegi, cum ar fi zis savanta de tristă amintire …

Cu Tătucu’ la pușcărie, ostracizați de societatea civilă, blamați, puși pe coji de nucă, lăsați în voia vântului de fami­lia europeană căreia îi aparțin ideologic, pesedeii păreau niște pui de bogdaproste în căutarea unei Cloști. Personaje care stau pe saci de bani, în vile ce se învârt după soare, care  și-au mai tras niște pensii sociale, și-au băgat neamurile în sinecuri, au averi surde, cu o vorbă din popor, se trezeau puse în ipostaza unuia care cerșește la colț de stradă.

Să ne uităm puțin la “catindații” intrați în simulacrul de alegeri – unul, caricatural de-a dreptul, inconfundabilul Codrin întindea mâna după niscaiva compasiune, se milogea de grija colegilor, cărora el le-a fost cândva aproape, se agăța de orice microfon, apărea în marginea pozelor de grup, un breloc brusc inutil, care nu se lăsa dus la lada de gunoi. Alta, o habarnistă cu diplomă, veșnic ministreasă, gafeură prin excelență, pozând în reformatoarea de serviciu, care a strâns voturi cât degetele de la mână. Mai apărea în peisaj un individ odios, cu un discurs antieuropean, pompos ridicol, înțepe­nit într-un dragnism mâlos, bălos, de slugă ce jelește după jupânul căruia îi căra servieta. Excepția se închipuia  un așa proclamat justițiar, fără carismă, rizibil în elanul său bezmetic, nelipsit din platourile televiziunilor ce o țin langa cu statul paralel, care, desigur, a întrunit un număr considerabil de sufragii și a ieșit pe locul 2, semn că se oftează adânc în partid după șeful aplaudat în lipsă.

Și deasupra tuturor, previzibil, Cloșca gata să-i strângă la pieptul ei generos (în subvenții, contracte, rectificări, posturi călduțe, nu vă gândiți la altceva!)… Atât de previzibil, lipsit de orice fărâmă de surpriză, încât nu poți să nu te întrebi de ce toată trambalarea cu 4.000 de membri cărați la Sala Palatului? Era suficient să iasă în balcon la Guvern și să întrebe peste țară – pesedeilor, mă vreți?, și s-ar fi auzit, mai anemic ce-i drept – DA, DA! Singura pată de culoare, în aceea năuceală jenantă, a produs-o buzoianul Marcel Ciolacu, oarecum discret și ponderat în actuala conjunctură de partid, care a greșit nu-știu-ce ușă de la sala de vot și reporterițele au făcut din asta un capăt de țară, în rest plictis ma­xim!

Amuzant a fost, cui îi place umorul negru, și momentul în care Dăncilă a promis, în disperare de cauză, că va face o autostradă cap-coadă! Ca-n Povestea Porcului – ,,un pod de aur pardosit cu pietre scumpe și fel de fel de copaci, pe de-o parte și de alta, și în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta”! Cam așa ar veni basmul cu autostrada, înghesuiți să-și minimizeze pierderile de imagine și să conserve bazinul electoral, subțiat natural de noile ge­nerații, urmașii partidului roșu par capabili să promită câte-n lună și stele. Se vede că-i apasă blestemul faraonului, ăla cu – ,,nu puteți voi vopsi, câte a făcut tata!”, ar fi în stare să promită orice, să-și pună poalele în cap, să se dea de ceasul morții, totul pentru partid, totul pentru victorie!

Mai cinstit, onest în stilul lui, se poartă unul ca Mazăre, și-a făcut plinul, a șters-o peste mări și oceane, a apărut incidentul cu extrădarea, nu-i bai, va lucra la biblioteca pușcăriei, se și însoară, gata cu politica, ­des­pre care se spune că-i …, să zicem damă de moravuri ușoare. În rest, cam așa a arătat Congresul ce anunța Renașterea, niște puișori rebegiți, plouați, în căutarea Cloștii care să le garanteze oarecum supraviețuirea politică…

P.S.: Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!