Când setea de imagine te aruncă în penibil

Este clar că Educația românească nu are nicio șansă în afara unei resetări urmate de o reconstrucție din temelii a întregului sistem. Și, ca dovadă că acest lucru este acceptat tacit de mai întreaga clasă politică, iar gogorițe de genul “România Educată” sunt folosite pentru paf în ochii votantului mioritic, stă calitatea celor care au păstorit sistemul în cei 30 de ani care s-au scurs de la evenimentele din decembrie 1989. De la întârzia­tul Genunche la decrepita Abramburica, toți au pus umărul la demolarea Educației românești. Iar actualul ministru nu este, văd, o excepție.

Dacă stai să o privești sau să o asculți, Monica Anisie pare cu toată țigla pe casă. Cu toate acestea, ea suferă de o boală grea, și aceasta apărută pe la noi după 1990. Este ahtiată după imagine. Dacă aș fi rău, aș spune că inclusiv în încăperea unde și împărații merg singuri doamna Anisie nu se duce decât însoțită de cameramani. A făcut-o pe meleaguri ialomițene și călără­șene.

Dacă este să facem un bilanț al celor aproape trei luni de când păstorește Educația – dintre care trei săptămâni au fost de vacanță -, ministrul Monica Anisie a izbutit să rupă câteva hârtii, să controleze câteva bude și să tragă un perdaf unei învățătoare cu o voce mai alto și mai puternică. Totul în fața camerelor de luat vederi. Între noi fie vorba, apropo de ultima realizare, prevăd că multe cadre didactice din țară care nu posedă o voce melodioasă, capabilă să-l ducă în lumea lui Moș Ene pe bietul elev ostenit după o vacanță de trei săptămâni, vor fi reclamate că strigă/urlă/zbiară la copii.

Dar, să revenim. Apoi, a trimis la Buzău doi oameni să cerceteze scandalul bietului “olimpic la matematică năpăstuit” de conducerea Colegiului Național ,,B.P. Hasdeu”. Care oameni, timp de trei zile cât a durat controlul, au constatat următoarele: ,,olimpi­cul” nu se afla la școală pentru a fi audiat de cei din Corpul de Control al ministrului Educației Naționale; în primul semestru acesta a acumulat 80 de absențe; din “olimpic la matematică” s-a transformat în “rapper” și a comis un album muzical pe internet în care o blagoslovește cu și mai mult sârg pe profesoara de desen. Și cam atât.

Energii și bani cheltuite aiurea, totul de dragul imaginii doamnei ministru. Care, de exemplu, în locul celor de mai sus, ar fi putul merge, personal sau prin reprezentanți, cu sau fără camere de luat vederi, la licee care, de ani de zile, au promovabilitate zero la bacalaureat. Să vadă dacă și cum se țin orele, câți elevi sunt prezenți, dacă sunt trecute absențele în catalog, câte cadre didactice primesc salarii de merit și în baza căror criterii sunt acordate acestea. Totul, repet, la licee unde procentul de promovabilitate zero la bacalaureat a devenit o stare normală. Apoi să tragă concluziile ce se impun și să purceadă la demersuri, inclusiv de ordin legislativ, pentru a încerca măcar să pună o proptea cât de cât solidă pentru șandramaua care stă să se prăbușească. Și abia apoi să trimită Corpul de Control la un liceu de top – unde procentul de promovare la bacalaureat de sută la sută și zeci de premii anual la olimpiade naționale și internaționale este o stare normală – pentru a afla de ce o loază a luat nota 2 la purtare.

*

Pentru că, ori de câte ori scriu despre acest subiect, printre înjurăturile pe care le primesc se află și niscaiva trimiteri la familie, voi face din nou câteva precizări. Fiul meu este în clasa a X-a la Colegiul Național “B.P. Hasdeu”, la profilul Matematică-Informatică (intensiv Informatică), și se află în al șaselea an pe care îl petrece în această instituție de învățământ. El este al cincilea purtător al numelui Bostan din familia mea care învață la acest colegiu. Nici eu, nici soția mea, nu mergem la școală decât atunci când sunt programate ședințe cu părinții sau când suntem convocați de diriginte sau de direcțiune (până acum ne-a ferit Sfântul de asemenea ultime două situații!). Nu privim notele proaste drept niște afronturi personale pentru care trebuie să cerem socoteală profesorilor, ci drept un semnal de alarmă legat de munca fiului nostru. Ca urmare, nu călărim profesorii cu telefoane sau mesaje pentru a ne fura singuri căciula cu un carnet plin de note mari. Am semnat, an de an, angajamentul că vom res­pecta, noi și fiul nostru, regulamentul liceului și procedăm în consecință. Bineînțeles, ca rocker bătrân, mi-a zvâcnit o venă la tâmplă atunci când am aflat că fiul meu trebuie să se tundă la început de clasa a IX-a sau că un tricou negru cu prisma de pe coperta albumului „The Dark Side of the Moon” nu ar fi în spiritul ­re­gulamentului. Cu toate acestea, nu voi fi niciodată de acord să susțin mârlănia și proasta creștere, mai ales în interiorul unei instituții care face, într-adevăr, educație.