Alexandru PRIPON
Contemporan cu noi, dar depășind cu mult granițele noastre temporale, declinul amenință, aparent, devenirea, fără a o înfrunta vreodată cu adevărat. Cel mai adesea, numai simpla senzație a picajului este suficientă pentru a ne induce iminența căderii, descurajându-ne, încurcându-ne, împleticindu-ne pașii către ceea ce ar trebui să fim. Către ceea ce, prin forțe proprii și sub amenințarea eșecului, nu izbutim să fim vreodată. Dar, pentru a vindeca aceasta, Hristos a înviat!
Singur, omul este plăpând și pipăie cu timiditate conturul veșniciei, neputincios în fața unui destin desenat de alții, cu tușe groase și înfățișare amăgitor-implacabilă. Singur, omul este supus inexorabilului, resemnat și gârbov, fără idealuri reale, trăind imperfect momentul, adăpându-se din clipă și ocolind nemurirea. Singuri, suntem în drum spre moarte și atât, trasând orizontul în stricta proximitate a umbrei noastre. Suntem bolnavi de maladia prea curândei dispariții, pe care o socotim definitivă. Însă, pentru a remedia acest lucru, Hristos a înviat!
Învierea lui Hristos este vindecarea noastră de moarte. Dincolo de șablonul urărilor devenite locuri comune și supuse platitudinii, Lumina Învierii ne oferă limpezimea privirii către dumnezeire, dar și certitudinea faptului că suntem mai mult, mult mai mult decât simpli amânători obosiți ai plecării în neant: suntem deținători de drept ai veșniciei. Și doar de noi depinde unde ne vom petrece restul eternității, după despărțirea de viața trecătoare – alături de Dumnezeu sau departe de El –, acolo unde ne-am ațintit idealurile și ne-am așezat finalul devenirii. Iar pentru a ne arăta calea, Hristos a înviat!
În viața de zi cu zi, ne comportăm dur, uneori, și ne exprimăm ironic. Abuzăm, câteodată, de metafore, negăsind nici tonul, nici ritmul potrivit. În contextul pașilor către eternitate, însă, dincolo de măruntul revărsat în cotidian, este necesar să nu ne pierdem vreodată credința, să nu confundăm puținul clipei cu măreția darului care ne este oferit, cu dragoste sinceră. Și aceasta deoarece, dincolo de imaginea finitului deghizat în nelimitat, de natura urâcioasă, uneori, a câte unor persoane ori grupuri, este bunătatea divină, care ne călăuzește, cu voia noastră, înspre noi înșine, cei cărora Domnul le-a dăruit întruparea și jertfa Sa, tămăduind firea umană de vocația căderii. Pentru că Hristos a înviat!
Cele de mai sus constituie motivul pentru care nu-mi voi pierde nici credința în semenii mei, posaci, poate, uneori, sau prea dispuși să ia în râs, rău îndrumați sau rău intenționați, încrâncenați sau delăsători, mai mult sau mai puțin buni, însă mereu aflați sub raza caldă a perfectibilității cu origini divine, păstrând permanent în suflet dorul de a îngemăna, cum se cuvine, chipul și asemănarea lui Dumnezeu întru sinele demn și capabil de existența în partea corectă a veșniciei. De aceea cred în oameni, întrucât destinul umanității nu este să dispară în negura neamintirii, ci să îmbrățișeze eternitatea, zâmbind în momentul vindecării de moarte și al deplinei reîntâlniri. Pentru aceasta, Hristos a înviat!
Secundele vor trece și anii vor păli, obosiți, secolele se vor înșirui în manuale de istorie tot mai puțin încăpătoare, multe se vor spune și puține vor mai căpăta crezare, însă credința, simplă, frumoasă, curată, trebuie să rămână locul de întâlnire al tuturor, în spațiul pur al Bisericii necontaminate de un astăzi mereu în schimbare, în bucuria nesecată a singurului adevăr capabil să schimbe din temelii lumea, către un viitor menit să ne tămăduiască pe toți de vrajbă și nejustificata suferință a distrugerii. Hristos a înviat!
