Odată scăpat din închisoarea din Azkaban, Cel Ce nu Poate fi Numit s-a răspândit în întreaga lume.
Ministerul Magiei a făcut toate vrăjile de cuviință, a zidit uși, a închis Hogwarts-ul. De la profesorul Plezneală până la Mc Gonagall toți oamenii de știință lucrează contracronometru în atelierele Școlii de Magie, Farmece și Vrăjitorii pentru o Poțiune Magică. La sfatul lor, încuiații stau, cum altfel, în case, pentru a zădărnici atacurile lui ValdeMort. Doar Viperinii ies din case hăhăind și împroșcând imbecil pe străzile unei Lumi care era odată Magică, răspândind cu fiecare respirație miasmele Celui Ce Nu Poate Fi Numit.
În tăcere, repetând exasperant echiparea și mai ales dezechiparea în mantii fermecate uneori prea scurte, alteori prea puține, au rămas afară și Griffindorii în alb. Se luptă zi de zi cu Dementorii care încearcă să intre în fiecare în aceste zile cât o noapte lungă. Golesc dormitoarele în așteptarea răniților de Expeliarmus, Confundo și, în cazurile severe, de Abrakadavra.
Să oprim brusc, dureros și realist, povestea, chiar dacă vă place să credeți în eroi, în salvatori, în miracole. Armata lui Hipocrate, spre deosebire de Armata lui Dumbledore, nu face vrăji. Armata lui Hipocrate, cu spiritul ăla nenorocit de castă invocat ca să i se bage penal pe gât cazuri de malpraxis (cruntă ironie, zilele astea se dau 15 ani pentru ZĂDĂRNICIREA ACȚIUNII MEDICALE) nu pleacă nicăieri. Nu se închide în case, nu se retrage la moșie, nu se izolează preventiv.
Armata lui Hipocrate, cu anesteziștii, urgentiștii și infecționiștii în frunte (ca să vezi, chirurgii mai la coadă) nu are adăposturi antivirus. Armata lui Hipocrate va scoate oameni de sub dărâmături ÎN TIMPUL cutremurului gestionând în același timp datoria față de pacient, grija pentru familie și propria frică. Vor raționa cât vor putea mai bine în combinezoane etanșe (dacă vor mai rămâne!) câte 4-6-8 ore, fără să aibă timp, măcar, să se gândească la plictiseala de a sta acasă. Se vor infecta mai mult decât orice categorie profesională și poate nu vor avea nici luxul unei izolări dacă nevoile bolnavului o cer. Vor privi moartea în ochi, în nenumărați ochi, și nu de pe coloane statistice. Și vor trece la următorul caz, la fel de repede cum schimbați programul, pitindu-și plânsul într-o vară care va veni cândva.
NU NE RIDICAȚI ACUM PE PIEDESTAL, NU AVEM NEVOIE DE ASTA.
Avem nevoie să știm că atunci când suntem cu fața la virus, voi, în spatele nostru, aveți în mână alte măști și combinezoane, poate și un pahar de apă și nu o piatră cu care să aruncați când va trece urgia. Avem nevoie să stați în case, nu să bântuiți trotuarele călcând pe tuburile de oxigen ale viitorilor bolnavi, poate chiar ale dumneavoastră. Stați lângă copiii voștri gândindu-vă că noi, poate, nu vom avea această opțiune.
Avem nevoie de un cuvânt bun. Dacă un medic v-a fost vreodată de folos (fie și cu un telefon cu care v-a potolit teama), poate că e timpul să îi trimiteți, în săptămânile care urmează, o vorbă de încurajare. Și nouă ne e frică; cine nu recunoaște asta nu știe să se apere.
NU VREM SĂ FIM EROII DUMNEAVOASTRĂ, ca să vă mistuiți vinovăția de a fi făcut prea puțin în aceste zile în viitoare discursuri de comemorare și minute de reculegere. VREM DOAR SĂ NE FACEM TREABA, știind însă că avem în spate un sprijin și nu un pumnal.
Și, mai ales, dragi prieteni: pentru că o lungă perioadă de timp nu ne vom putea da mâna, să ne puteți privi în ochi, pe deasupra măștii.
Costin DUȚU este doctor în Științe Medicale, medic primar de Chirurgie generală la Spitalul Militar Central
#statiacasa
