În numai câteva luni, din mai până în septembrie, Călin Popescu Tăriceanu a pierdut pe linie: alegerile europarlamentare, cu un scor de sub 5% care i-a scos partidul din jocul parlamentar european, anticipând scoaterea lui și din cel parlamentar autohton, guvernarea, șefia Senatului (la care a renunțat din calcule strict personale ce se dovedesc însă catastrofale), grupul parlamentar și speranța de a mai deveni prezidențiabil. Posibil, va pierde în curând și conducerea partidului.
S-ar spune că pentru Călin Popescu Tăriceanu, politicianul care defilează de câțiva ani cu eticheta „liberalismului veritabil” sub umbrela social-democrată, a venit momentul decontului politic, în urma unui șir de mari și descalificante compromisuri, de trădări la care a recurs pentru avantaje proprii, făcând sluj PSD-ului. Partid cu care a mers umăr la umăr în toate războaiele acestuia duse în ultimii ani cu statul de drept și democrația, o alăturare de care acum, după ce social-democrații au refuzat să-i susțină candidatura la Cotroceni, se dezice, spunând că nu i-a făcut bine. Călin Popescu Tăriceanu și-a asumat încă din 2014 roluri în slujba PSD, condus pe atunci de Victor Ponta: de la cel de cal troian în PNL, la cel de satelit liberal în jurul pe atunci prezidențiabilului social-democrat, apoi de „președinte de casă” al acestuia, apoi de „hoț de voturi” în favoarea lui și a PSD.
Prezidențialele din 2019 păreau, la un moment dat, că vin, pentru Călin Popescu Tăriceanu, măcar cu șansa intrării în cursa prezidențială. Dar procentul de la europarlamentare l-a pus în poziție de inferioritate în negocierile cu PSD; nu i-a mai fost de folos nici constanta obediență față de conducerea acestui partid – de la Victor Ponta, la Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă – și față de interesele camarilei politice a acestuia. Așa că, neprimind susținere pentru Cotroceni, s-a întors la o colaborare cu Victor Ponta, care i-a condiționat însă alianța electorală cu ieșirea ALDE de la guvernare. În plus, s-a văzut pus în umilitoarea postură de a-l susține în cursa pentru Cotroceni pe „independentul” Mircea Diaconu, pe care Victor Ponta l-a aruncat în joc din spirit revanșard, pentru a lovi în PSD și a lua din voturile Vioricăi Dăncilă. Așa cum în 2014 avea de plătit polițe PNL și lui Crin Antonescu, ieșiți din USL, care refuzaseră să-l (mai) susțină în cursa pentru prezidențiale, acum Victor Ponta are de plătit polițe inamicilor săi din PSD, adică urmașii și susținătorii lui Liviu Dragnea care determinase eliminarea lui din partid.
Mircea Diaconu și acum, la fel ca atunci, a fost împins în scenă în rolul „hoțului de voturi”, în 2014, la europarlamentare trebuind să înghită voturi de la liberali, în ciuda faptului că a fost numit „experiment strategic al PSD”; la fel cum, la prezidențialele din același an, rolul de „hoț de voturi”, de la PNL în favoarea PSD, a fost acceptat de Călin Popescu Tăriceanu, care își înființase Partidul Liberal Reformator, și de Teodor Meleșcanu, pe atunci șef al SIE, ale cărui semnături pentru intrarea în cursa electorală ar fi fost strânse de colonelul Mircea Dogaru și o aripă PCR din PSD, reunită în Partidul Dreptății Sociale.
Decizia ieșirii de la guvernare i-a antagonizat lui Călin Popescu Tăriceanu o serie de lideri ALDE, oferindu-i Vioricăi Dăncilă prilejul de a-i ademeni pe unii cu funcții în efemerul Guvern. Pentru ea păstrarea de fațadă a alianței cu ALDE este singura variantă de a evita prezentarea în Parlament pentru un vot de încredere și a-și salva astfel guvernarea; un vot negativ, în precampanie electorală, ar asigura PSD și Vioricăi Dăncilă un dezastru electoral și mai mare decât cel care se prefigurează. Iar pe Teodor Meleșcanu îl folosește pe post de cal troian în ALDE, așa cum, în 2014, după ieșirea PNL din USL, făcuse Victor Ponta cu Călin Popescu Tăriceanu.
La fel ca Meleșcanu acum, Tăriceanu primise, tot din partea PSD, funcția de președinte al Senatului. Meleșcanu, cunoscut și el ca vânător de funcții și trecut prin câteva partide (PDSR, ApR, PNL, PSD, ALDE), o face probabil nu doar pentru glorie personală, ci și din calcule pragmatice: vulnerabilitățile judiciare pe care le are (o plângere penală la Parchetul General, pentru conflict de interese și abuz în serviciu, după ce, ministru de Externe fiind, și-a numit, fără concurs, fiul vitreg în funcția de consul general al României la Strasbourg, ocupată deja de jure de un alt diplomat, și o plângere penală din partea PNL, pentru împiedicarea exercitării dreptului la vot al românilor din diaspora, la europarlamentarele din mai anul acesta). Din cauza acestor probleme, pentru care s-ar putea să aibă nevoie de majoritatea parlamentară care, la o adică, să nu voteze ridicarea imunității, se anunță a fi o docilă marionetă a PSD.
În tot acest timp, tensiunile din ALDE se acutizează, ajungându-se la acuzații publice virulente, la excluderi din partid, pe de o parte, și la acțiuni în instanță pentru a le demonstra ilegalitatea, pe de alta, războiul dus între aripa Tăriceanu și aripa Meleșcanu părând să prefațeze disoluția ALDE. Rămâne de văzut cine va păstra ștampila, pentru o insignifiantă glorie personală.
Text publicat în “Puterea a Cincea”
