Totul a început acum aproape 30 de ani, când Miliţia buzoiană, proaspăt botezată Poliţie, a fost nevoită să constate că va trebui, de voie-de nevoie, să convieţuiască alături de o specie nou-apărută în prim-planul vieţii sociale: presa liberă. Trăgând linie, aş putea spune, după aproape 28 de ani petrecuţi în branşă, că a fost vorba – şi încă este! – despre o dragoste cu năbădăi. Care începe cu plăcerea, dusă până aproape de paroxism, provocată atunci când o publicaţie prezintă măreţele realizări ale purtătorilor de uniformă, şi se încheie prozaic, cu foarte comunul ,,mă doare capul” atunci când ziaristul pretinde o informaţie corectă, completă şi livrată la timp.
Ca să fiu corect, trebuie să amintesc şi prima fază, care a ajuns la apogeu atunci când primul comandat post-decembrist al Poliţiei Judeţene exclama uimit, după o săptămână de la celebra ,,crimă din Piaţa Dacia” din mai 1993: ,,Ce crimă, domnule?”.
Dar elementul definitoriu din această relaţie a fost acela că Poliţia a avut, în cvasitotalitatea timpului, câte un preferat. A fost, mai întâi, o televiziune naţională. Nimic nu ajungea la plebea din presa buzoiană până când ştirea nu se difuza, la oră de maximă audienţă, la televiziunea respectivă. Ştiri cum scrie la carte, cu imagini de te durea mintea gândindu-te cum au reuşit colegii noştri să le obţină. Te încerca invidia, te încerca furia, dar nu aveai ce face. Până într-o zi, când şi-a băgat Aghiuţă coada… O bătrânică a căzut în fântână şi s-a înecat. Salvatorii au venit şi au scos-o afară, ambulanţa a constatat decesul şi, până la sosirea echipei criminalistice, cadavrul femeii a fost lăsat lângă ghizdul fântânii. Echipa televiziunii respective a ajuns, însă, prea târziu la faţa locului; aşa că, în înţelegere cu poliţistul satului, femeia a fost băgată din nou în fântână pentru a se imortaliza extragerea cadavrului. Credeţi că a păţit cineva ceva? Nici vorbă! Chiar dacă respectiva ispravă se încadra perfect într-un articol din Codul Penal.
Şi tot pentru corectitudine, trebuie să amintesc şi faza unui divorţ cu poalele în cap, când unei publicaţii i-a fost retrasă, de către însuşi şeful IPJ de la acea dată, acreditarea.
În fine, ajungem în zilele noastre, epoca smart, când informaţia circulă neîngrădit. Dar, aşa cum ne-a obişnuit Poliţia buzoiană, nu doar neîngrădit, ci şi unidirecţional. De la tamponări – pe care o publicaţie serioasă nu ar cam trebui să le bage în seamă, cel puţin dacă eroii incidentului nu-şi împart câţiva pumni – până la omoruri unde reporterul ajunge înainte ca ucigaşul să-şi încheie conturile cu toţi cei vizaţi şi să dispară în ceaţă (crima din cartierul 23 August). Mai ceva ca pe vremea găinilor care au născut pui vii la umbra bulinei roşii, când oamenii lui ,,Coroiu” ajungeau la locul violului până la sosirea protagoniştilor.
Dar istoria se repetă, iar Aghiuţă şi-a băgat din nou coada. Din exces de zel, nişte tembeli au trimis, unidirecţional – din fericire, de această dată – fotografii profi, realizate de criminalişti în timpul cercetării la faţa locului, cu un tânăr spânzurat de podul de la Mărăcineni. Da, fotografii necenzurate, care au oripilat internetul la vremea difuzării lor. Căci nu au fost de ajuns tembelii care le-au trimis, a existat şi tembelul care le-a difuzat.
Dar culmea culmilor a fost atinsă în momentul în care, la nici şase luni de la tragedia de la Caracal, Poliţia buzoiană transmite unei singure publicaţii o ştire despre o minoră dispărută de acasă. Restul lumii primeşte informaţia despre dispariţie abia după ce fata a fost găsită în braţele noului iubit. Adică totul este bine când se termină cu bine. Însă aşa cum providenţa a făcut ca tânăra să fie doar o fată zglobie în căutare de aventură, la fel se putea întâmpla să avem de-a face cu o dispariţie involuntară. Cu o răpire sau cu ceva mai rău. Şi asta tocmai când poliţiştii buzoieni se arătau live pe Facebook dănţuind de mama focului la un chef de pomină organizat de sindicat… Mare păcat ar fi fost, nu?
P.S.: Nu aş fi scris niciodată acest text dacă nu s-ar fi ivit cazul minorei dispărute. Şi sper să nu mai am vreodată ocazia să vorbesc despre asemenea lucruri, care, până la urmă, ţin de bucătaria internă a breslei. Dar speranţa moare ultima…
