„Vioară“, mai prețios la Buzău decât un Stradivarius

Lutierilor vestiți ai Italiei le-ar fi fost greu să făurească mai cu pricepere o poveste precum cea a lui „Vioară”, fotbalistul atât de iubit în târgul Buzăului. Azi sărim un pic peste linii și trecem de la linia de apărare direct în avanposturi.  Acolo unde juca Ion Viorel, alintat de mai toată lumea cu apelativul „Vioară”.

Puștiul sfrijit a crescut cu mingea încă de mic, pe maidanele de la Mărăcineni. Debutul, la Unirea, club înființat chiar de tatăl lui. Avea doar 14 ani, dar impresionase pe mai toată lumea. N-a stat mult acolo, pentru că cei de la Gloria au pus repede ochii pe el, aducându-l la gruparea fanion a orașului. Și-a făcut repede loc în lotul mare, deși calitățile fizice nu-l recomandau deloc pentru un fotbal atât de dur, precum cel din anii ’80.  A rămas în Crâng până după Revoluție, moment în care a semnat pentru Oțelul, echipă pe val în acel moment (Galațiul, cu Profir titular, o bătuse pe Juventus cu vreo trei ani mai devreme). Gloria retrogradase, devenind un club prea mic pentru un jucător atât de talentat.

Cariera lui Ion Viorel a urmat o traiectorie ascendentă, fotbalistul născut la Buzău fiind apreciat pe oriunde a mers, indiferent de echipă. Dovadă că alintul l-a însoțit peste tot. Steaua, cu trei titluri în palmares, Oțelul din nou, cu participări în cupele europene, a fost apreciat chiar și la Rapidul condus pe atunci de Mircea Rednic. La Bochum, unde a ajuns prin ’98, juca alături de Kunz, campion european cu Germania și autorul golului din semifinala cu Anglia… o, tempora!

În 2001, a revenit la Buzău, tărâm de baștină care avea să-l mai primească o dată, ca jucător, în 2005. Și unde juca până în 2008, atunci când își atârna ghetele în cui. Opt goluri în cincizeci și ceva de meciuri sunt dovada că „Vioară” stăpânea acordurile fotbalului și după 30 de ani, într-un apus al carierei care a stat mai tot timpul sub aplauzele celor din tribună. Pentru că în acele vremuri, stadionul din Crâng era mai mareu plin.

Cariera lui Ion Viorel s-a legat de Gloria și după ce acesta a agățat ghetele în cui. În 2007, după 20 de ani, fix ca-n romanele lui Dumas, Buzăul promova în Liga I. Imediat după, a fost  „revoluție” în oraș cu mii și mii de oameni însoțind echipa până în Piața Dacia, pentru a sărbători împreună cu cei care deveniseră peste noapte eroii urbei. Poate la fel de important, în acel sezon, mai toate meciurile Gloriei se jucaseră cu casa închisă.

Aura i-a fost un pic știrbită odată cu scandalul pariurilor, eveniment care a atras după sine și suspendarea temporară din antrenorat. De atunci a ieșit din lumina reflectoarelor, devenind o prezență mai degrabă discretă în viața sportivă buzoiană. A rămas, totuși, un personaj iubit de mai toți microbiștii, numele său fiind evocat mai ales atunci când Gloria șchioapătă pe drumul atât de lung către Superligă.

Recent, a trecut printr-o cumpănă din care, sperăm cu toții, a ieșit cu bine. Nouă nu ne rămâne decât să-i urăm multă sănătate și tot binele din lume. Iar povestea lui să inspire cât mai mulți tineri care vor să devină sportivi de performanță.