Alexandru PRIPON
Într-o zi morocănoasă, când soarele doar lumina un peisaj hibernal rece, însă fără zăpadă, s-a întâmplat să năvălească peste locuitorii orașului în care trăiesc un mesaj mirabil și spăimos, în egală măsură. Pe scurt, mesajul (SMS) anunța că, în urma inspecției efectuate, a fost constatată colectarea necorespunzătoare – fără selectarea plasticelor, vegetalelor etc. – a deșeurilor menajere. În consecință, conform unei hotărâri de Consiliu Local, firma de profil anunța că următoarea factură avea să evidențieze o tarifare punitivă, adică dublul sumei plătite în mod normal.
Am sunat la societatea de salubrizare, cu îndârjirea celui care chiar a colectat separat deșeurile, din moment ce i-au fost puse la dispoziție tomberoanele și alte recipiente necesare, iar așezarea la grămadă ar fi fost nu un gest de frondă, ci o dovadă simplă de lene. Am sunat, dar postul telefonic desemnat secretariatului era „deranjat temporar”, în timp ce la numărul dedicat relațiilor cu clienții suna, în permanență, ocupat. Am insistat, timp de câteva ore, fără vreun succes.
Mama soacră, care nu văzuse mesajul, mi-a spus, foarte liniștită, că a colectat separat deșeurile, că nu are nicio grijă și că acel mesaj a fost primit, cel mai probabil, din greșeală, de toată lumea. Eu, însă, dincolo de problema financiară, priveam toată situația ca pe un afront, ca pe o desconsiderare a efortului meu de a fi corect. Și am sunat, în continuare, la serviciul de relații cu clienții, până când am nimerit o breșă. Mi-a răspuns un „robot” implacabil, am rămas în așteptare și m-am gândit că voi păți ca la un prea-lăudat magazin online, unde am învățat pe de rost melodiile menite să te destindă în perioada de expectativă, până când am renunțat la apelul telefonic, preferând să rămân în pagubă, decât să ascult muzică, fără speranța vreunui contact uman.
Ciudat, însă – pentru o țară în care clientul nu ne e stăpân, ci dimpotrivă –, la ceva timp, a răspuns o persoană desemnată pentru a discuta cu publicul. O voce obosită, însă amabilă, a rostit cele câteva cuvinte introductive, apoi a explicat, răbdător, problema. Într-adevăr, cineva fără o prea mare cunoaștere a sistemelor informatice a apăsat tasta nepotrivită și a trimis mesajul buclucaș la toți clienții. Desigur, cei mai mulți au sunat la firma respectivă, intrigați, iar interlocutoarea mea le-a cerut, fără îndoială, scuze tuturor, așa cum mi-a cerut și mie. Fără țâfna specific românească (mai nou), fără atitudinea și altitudinea care încep să ne caracterizeze, îmbrăcând într-un dispreț colosal fiecare vorbă scrâșnită către partenerul de discuție. Până la urmă, nu era o umilință personală, ci o situație pe care o rezolva în numele companiei angajatoare. Simplu, elegant.
Scriu despre acest incident ușor amuzant la ceva timp după ce s-a petrecut, deoarece enervarea inițială, provocată de vestea unei acțiuni punitive, s-a topit în cuvintele calme, plăcute, bine alese ale persoanei de la relațiile cu publicul. Și, sincer, numai în pielea ei nu mi-aș fi dorit să fiu, ca sac de box pentru atâția clienți furioși, întâmpinând fiecare upercut verbal cu zâmbet și cu scuze.
Mă gândesc, însă, și acum, că tare stranie ne-a devenit existența, din moment ce începem să considerăm extraordinar un comportament normal – în conformitate cu fișa postului –, venit de la reprezentantul unei firme care prestează (și ne trage, eronat, de urechi) pe banii noștri. Mi s-a povestit că, peste granițe, în Occidentul pe care îl pastișăm fără talent, comportamentul zâmbitor și elegant, scuzele pentru eventuale erori și, pe scurt, amabilitatea, în general, însoțesc o atitudine firească. În România (vă rog să mă corectați dacă nu este așa), casierul de la supermarket, contabilul de la asociația de proprietari, instalatorul, agentul de pază, șoferul de taxi, cititorul de contor, vânzătorul de zarzavat din piață ș.a., toți ne privesc sever-încruntat, ne ceartă când nu facem totul potrivit unor reguli adesea nescrise, mormăie nemulțumiți și ne corijează disprețuitor. Iar dacă se întâmplă să greșească (măcar atunci când calculează totalul și ne dau restul, zic), este mai bine să nu le atragem atenția, pentru a scăpa de acel moment în care cine știe ce strigăte mânioase pot atrage atenția celor din jur asupra actului nostru de lezmajestate…
Glumesc, oarecum, pentru a vă distrage atenția de la o situație jenantă: m-am simțit bine, liniștit, civilizat atunci când mi s-a vorbit frumos, mi s-a justificat o năzbâtie cauzată de constanta Dorel și variabila tastatură. Am considerat că este normal să zâmbesc și eu, să spun că nu e bai și să îmi văd de problemele cotidiene, fără grijă, fără tristețe ori încrâncenare. Iar astăzi, când scriu aceste rânduri, vă mărturisesc că mi-aș dori să putem clona măcar atitudinea, dacă nu persoana de atunci, pentru a reveni de la cumpărături ori de la vizita fortuită a cine știe cărei instituții cu un surâs pe buze și liniște în suflet, chiar dacă și cu un gol în buzunare, ca într-o comunitate care (se) respectă, civilizată.
Cu aceste gânduri fantezist-științifico-fantastice, vă las să cugetați. Eu voi merge la piață, de unde voi cumpăra un kilogram de cartofi, loviți și buburoși, de sub cei impecabili, așezați pentru a face reclamă, pregătit să nu remarc nici hibele, nici rotunjirile de preț, pentru a nu stârni răcnete vrednice de apașii porniți pe cărările războiului. Docil, voi accepta mormăitul neprietenos și privirea disprețuitoare a vânzătorului de la tarabă, știind că asta merit, în calitatea mea de cumpărător. Că doar trăim în România, cu puține drepturi, multe obligații și, cel mai adesea, nicio speranță de schimbare. Deși apar momente, ca acela pe care vi l-am relatat, în care, naiv, capăt nădejdea că va fi mai bine. Măcar pe alocuri.
