Un buzoian de marcă – Pamfil Şeicaru

În anul 1995 am trimis la redacţia cotidianului „Opi­­nia” un articol de câteva rânduri, pe care regretatul Corneliu Ştefan, fondatorul şi directorul publicaţiei, l-a plasat chiar pe prima pagină, cu titlul „O informaţie onorantă. Pamfil Şeicaru s-a născut la Buzău”. În timp am cercetat şi alte documente şi publicaţii şi am realizat acest articol, încercând să lămu­resc câteva aspecte din biografia gazetarului.

Ziarist de mare talent, pamfletar, analist politic şi literat, s-a născut în anul 1894 la Tăbărăşti, unde bunicul său, Constantin Şeicaru, a fost preot timp de 40 de ani. După absolvirea cursurilor şcolare, pe care le-a făcut în Buzău şi în alte câteva oraşe, urmează ­Fa­cultatea de Drept din Bucureşti. La absolvire intră în avocatură. A fost membru al Parlamentului, ca deputat independent (1926, 1931, 1933), dar s-a ocupat şi de gazetărie.

Scoate, la Bucureşti, revista „Hiena”, publicaţie antiguvernamentală (1919), apoi la Cernăuţi (1919-1920), când, la solicitarea lui Iancu Flondor, liderul românilor bucovineni, conduce ziarul „Bucovina”, ce apărea în acest oraş din nord-estul ţării (1919-1920). Revenit în Capitală, editează cotidianul „Ora” (1921) şi participă la editarea revistei „Gândirea”, seria bucureşteană, de la nr. 1-2/1923 fiind menţionat pe copertă în componenţa comitetului de conducere, alături de Lucian Blaga, Demostene Botez, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Gib. I. Mihăescu, Ion Marin Sadoveanu, Al. O. Teodo­rea­nu. A fost director al ziarului „Cuvântul”, fondat de Titus Enacovici, în anul 1924, iar în anul 1928 a fondat ziarul „Curentul”, pe care l-a condus până în august 1944, cel mai combativ ziar din perioada interbelică. A fost apreciat, chiar şi de către adversari, ca ziarist de mare talent şi un literat de valoare, având şi încercări de critică literară. S-a distins însă ca pamfletar, poate uneori prea violent, ceea ce i-a atras şi multe adversităţi.

Deoarece registrul de născuţi din anul 1894 de la Primăria comunei Tăbărăşti a fost distrus, singurele elemente în sprijinul afirmaţiei că s-a născut aici sunt mărturiile nepoatei sale şi o filă din documentaţia întoc­mită cu prilejul înfiinţării, la 20 februarie 1944, a Cămi­nu­lui Cultural „Preot Constantin Şeicaru” din Tăbă­răşti. Motivaţia alegerii numelui era că „a fost un mare sprijinitor al locuitorilor din Tăbărăşti şi a slujit cu multă credinţă biserica strămo­şească a neamului”. De asemenea, în tabelul cu fiii satului „ce s-au ridicat în ierarhii superioare şi care locuiesc departe de locul natal”, sunt trecuţi şi d-na dr. Maria Şeicaru–Munteanu, 45 ani, medic în Bucureşti; Pamfil Şeicaru, 49 ani, Bucureşti; Haralambie Şeicaru, 72 ani, pensionar, Bucureşti.

Iată ce a comunicat nepoa­ta sa, într-o înregistrare prezentată în anul 2006, la Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”, prin amabilitatea regretatului scriitor şi editor Victor Frunză. Pamfil Şeicaru s-a născut la 6 aprilie 1894 la Tăbărăşti şi a fost declarat Pamfil H. Popescu. A decedat la 20 octombrie 1980 în Germania, la München.

Din relatările nepoatei aflăm că doi veri primari, ambii preoţi şi cu acelaşi nume, Constantin Şeicaru, au trecut munţii din Ardeal şi au venit în judeţul Buzău, probabil cu valul de emigranţi fugiţi în Muntenia după Revoluţia din 1848-1849 din Transilvania, ca urmare a persecuţiilor ma­ghiare. Unul a rămas cu numele Şeicaru, celălalt şi-a zis Şeicărescu.

Preotul Constantin Şeica­ru, bunicul lui Pamfil, cola­borator al lui Spiru Haret, s-a stabilit la Tăbărăşti, unde s-a căsătorit cu o fată din familia Ifrimescu (a avut un frate, generalul Haralambie Ifri­mescu, comandant al Garnizoanei Braşov), care i-a adus şi o zestre frumoasă. Au avut şase copii, dar au murit toţi din cauza unei epidemii, în decurs de o lună. Preoteasa a mai rămas însărcinată şi a născut un băiat pe care l-a botezat Haralambie, tatăl lui Pamfil Şeicaru. Dar la naştere, din neglijenţa celui care a mers să-l declare la starea civilă, a fost declarat Popescu, nu Şeicaru, astfel că apare în actele de stare ci­vilă ca Haralambie C. Popescu, nume pe care-l va purta oficial şi Pamfil, dar ca ziarist va semna Pamfil Şeicaru.

Haralambie a urmat un an la un pension şi apoi la Seminarul din Buzău. După absolvire s-a căsătorit cu Ana Iliescu din Buzău, dar nu a profesat ca preot, ci s-a angajat la CFR, de unde s-a pensionat cu gradul de ins­pector. Tatăl soţiei, macedonean de origine, proprietarul unui magazin de încălţăminte, şi-a luat numele de Iliescu, căsătorindu-se cu Zambila Pâslaru, dintr-o familie bogată, dar care, după o vreme, a scăpătat. Zambila a avut mai mulţi copii, între care şi pe Ana, viitoarea soţie a lui Haralambie Popescu–Şeicaru. Sora acesteia, Elena, s-a căsătorit cu Ion Constantinescu–Beceni, învăţător în satul Beceni (de aici şi confuzia că Pamfil s-ar fi născut la Beceni, deşi registrele de stare civilă de acolo se păstrează, dar el nu figu­rează), în memoria sa fiind amplasat un bust în curtea şcolii din sat.

A copilărit cu sora sa, Maria, la Tăbărăşti şi la Buzău. Maria îşi amintea că atunci când se construia Palatul Comunal (1899-1903), se urcau pe schele şi mâncau acadelele cumpărate de la o prăvălie din apropiere.

Averea de la Tăbărăşti (vie şi teren arabil plus casele) a fost vândută de Ana, deoarece locuia la Buzău şi nu avea cum să o admi­nistreze. Banii i-a folosit la reparaţii şi îmbunătăţiri la casa primită ca zestre, lângă Tribunal, unde a deschis hotel, restaurant şi cazinou. În 1917-1918 acestea au fost folosite de armata germană, chiar şi pentru grajduri. După 1918 nu a mai avut bani să refacă construcţiile amintite. Datorită poziţiei centrale, i s-a oferit o despă­gubire bănească de către autorităţi, a făcut foaie dotală şi apoi a vândut imobilele. Banii i-au fost daţi lui Pamfil Şeicaru pentru înfiinţarea cotidianului „Curentul”, cu promisiunea că atunci când va avea bani, va răscumpăra imobilul şi va da fiecăruia dintre fraţi partea care i se cuvenea. Dar vremurile au evoluat nefavorabil.

Ceea ce trebuie să re­ţinem este că, în cei 36 de ani de exil, Pamfil Şeicaru s-a numărat printre cei care nu au renunţat la cetăţenia română. Din scurta notă biografică reiese, aşa după cum am menţionat, că buni­cul patern era originar din Transilvania, din Mărgi­nimea Sibiului, probabil din Şeica Mare sau Şeica Mică, şi a fugit împreună cu un văr al său peste munţi pentru a scăpa de înrolarea în armata austro-ungară. S-au stabilit la Tăbărăşti.

Sub semnătura lui Mir­cea şi Sergiu Coloşenco, cu sprijinul Ministerului Culturii, în anul 2001 a apărut, la Editura Elion, cartea „Pamfil Şeicaru Epistolar. Scrisori din exil”. După cum menţio­nează într-o scurtă introducere intitulată „Erou naţional, condamnat la moarte”, Mircea Coloşenco face precizarea că Pamfil Şeicaru, „personalitate complexă controversată şi-a început cariera naţională ca ziarist vitriolant şi om politic independent, sfârşind cu glorie europeană ca istoric şi politolog indubitabil, concomitent cu reluarea acti­vităţii de gazetar”.

Neştiind probabil de scurta sa calitate de elev la Buzău, M. Coloşenco menţio­nează cursurile liceale de la Tecuci şi Bârlad şi Facultatea de Drept din Bucureşti. Potrivit altei informaţii, „debutatul absolut  în presă” datează din ziua de 11 iunie 1911 şi s-a produs la revista „Freamătul”, ce apărea la Tecuci (ianuarie-decembrie 1911), semnând Pamfil Popescu-Şeicaru.

Mobilizat în 1916-1918, în războiul nostru de Întregire Naţională, a primit, pentru faptele sale de arme, în ianuarie 1918,  Ordinul Mi­litar „Mihai Viteazul” clasa III-a.

Ceea ce nu se cunoaşte de către mulţi, este că după terminarea războiului, i-a comandat lui Oscar Han o statuie în bronz care s-o întruchipeze pe Zeiţa Victoriei, omagiu adus memoriei celor căzuţi în luptele de pe frontul din Moldova, pe care a amplasat-o în apropierea Mausoleului de la Mărăşeşti. Dar din motive lesne de înţeles, fiind darul unui condamnat la moarte – de altfel singurul ziarist român care a primit, în contumacie ce-i drept, această pedeapsă -, duşman al regimului de democraţie populară, autorităţile comuniste au păstrat-o, dar au impus lucrarea ca o statuie ridicată în memoria Ecaterinei Teodo­roiu, eroina de la Jiu.

Despre activitatea sa ­jur­nalistică, se face precizarea că atât la „Curentul”, cât şi la „Evenimentul” şi „Rapid”, editate de acelaşi trust de presă,  a avut o atitudine de apărare a intereselor Româ­niei, pana sa atacând, deo­potrivă, atunci când a fost cazul, şi pe nemţi, şi pe aliaţi. La ziarele sale au lucrat, cu acordul tacit al şefului ­Sta­tului, şi evrei, dar şi comunişti, Miron Constantinescu scriind apoi, în 1945, în „Scânteia”, articolul „Vipe­rele” în care îl gratula pe Pamfil Şeicaru pentru atitudinea sa.

Şi totuşi, în conformitate cu prevederile Legii nr. 312/1945, a fost catalogat criminal de război şi condamnat la moarte în contumacie, deoarece, simţind pericolul, Pamfil Şeicaru a părăsit, nu fără regretul de a fi departe, ţara pentru care a luptat, cu arma în 1916-1918, şi cu pana gazetarului după aceea. I s-a confiscat averea, inclusiv Palatul „Curentul” (actualul sediu al Ministerului Administraţiei şi Internelor), iar sora sa, sub altă acuzaţie, a fost condamnată la ani grei de detenţie.

Memoria celui care a transformat presa ca a patra putere în stat a fost reabilitată de regretatul Victor Frunză, de nepoatele sale – dr. Ana Viorela Ionescu şi profesor Cristina Daniela Dumitrescu -, prin modestele contribuţii ale scriitorului buzoian Dumitru Ion Dincă şi ale prietenilor din Germania.

Ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut la München (1975-1977) şi Dachau (1977-1980), o localitate în apropiere de München, intrată în istorie prin lagărul de exterminare înfiinţat aici de nazişti, unul dintre multele simboluri ale grozăviilor din cel de-Al Doilea Război Mondial. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse de la Dachau la Cimitirul „Sf. Vineri” şi apoi la Mănăstirea „Sf. Ana” de la Orşova, ctitorită de el, redevenită lăcaş de reculegere după 1990, căci în timpul regimului comunist a func­ţionat ca hotel.